Blestemul splendidei izolări

Imediat după cel de-al doilea război mondial, Anglia, patria sportului cel mai popular de pe planetă numit fotbal, a catadicsit să iasă din „splendida izolare” și să participe la Cupa Mondială din Brazilia 1950. Până atunci, inventatorii fotbalului trimiteau în Europa doar echipa de amatori, și aceea invincibilă la începuturi. Dar fotbalul s-a schimbat, de fapt, se schimbă în permanență. Duelul dintre inventatori și re-inventatorii brazilieni înnebunise lumea fotbalului, Numai că acest duel n-a mai avut loc. Motivul? Anglia a pierdut în grupă un meci cu amatorii din SUA și a fost eliminată. Cei mai mulți dintre istoricii fotbalului consideră că atunci, la Belo Horizonte, s-a înregistrat cea mai mare surpriză din istoria fotbalului, neegalată nici până azi, deși surprizele abundă în domeniu. Bineînțeles, neegalată nici de înfrângerea Braziliei în fața Uruguay, într-un soi de finală în care fotbaliștii cariocas păreau biruitori dinainte.

Englezii și-au suflecat mânecile. Au realizat că „the splendid isolation” a fost o tâmpenie. După câțiva ani, după o altă rușine (prima înfrângere pe „Wembley”, 3-6 cu Ungaria!), s-a dovedit că sistemul lor de joc, celebrul „WM” , inventat la Arsenal prin anii ’30 de Herbert Chapman, s-a prăfuit în fața noilor evoluții tactice din fotbalul mondial. 12 ani l-a ținut FA în funcție pe Walter Winterbottom, selecționerul de la Belo Horizonte, până când a găsit „nebunul” de care avea nevoie: Alf Ramsey, care dusese după el echipa Ipswich Town din liga a III-a la titlul englez. Și Ramsey a făcut ceea ce nimeni nu credea că ar fi un englez în stare: a revoluționat. E drept, varianta Ramsey a fost inspirată de sistemul brazilian en vogue, dar a avut și inedit: renunțarea la extreme clasice și mai ales renunțarea la vedete, în special la Jimmy Greaves. Anglia a organizat Cupa Mondială în 1966 și a câștigat-o nu fără discuții. În special se vorbește și acum de golul dubios din prelungirile finalei cu RFG, când șutul în transversală a lui Geoff Hurst a ricoșat în zona liniei porții, mingea fiind imediat degajată. Tușierul azer Tofik Bahramov a acordat gol, dar nici până azi, cu mijoace moderne, nu s-a dat un verdict în privința poziției mingii față de linia porții. Aproape că s-a uitat că și golul din min. 90 prin care germanii au decis prelungirile a fost precedat de un fault evident în atac, nesancționat. În fine… Anglia lui Ramsey a mai luat bronz la Euro 1968, dar blestemul splendidei izolări nu s-a stins. Ce-a urmat după era Ramsey: o semifinală la CM 1990, bronz la Euro 1996 (tot în Albion) și apoi în 2018… Stop!

Pentru că atunci, echipa eliminată de Islanda la ultimul Euro a renunțat la numele sonore de pe bancă, gen Eriksson, Capello sau Hodgson, FA realizând că munca de selecționer în zilele noastre înseamnă altceva. Ca antrenor, Gareth Southgate pare mediocru, nu miră pe nimeni că niciun club cu ștaif nu a fost interesat de el. Însă, sub conducerea fostului fundaș de la Aston Villa, Anglia a fost semifinalistă la Cupa Mondială din 2018, finalistă la Euro 2020 (1) și acum va juca finala Euro 2024. Peste ceea ce a realizat „Three Lions” după Ramsey.

Secretul? Southgate și-a dat seama că convocarea celor mai în formă jucători pe moment nu contează și s-a străduit să creeze un grup. Aproape imposibil în timpurile de astăzi când selecționerii au timp extrem de limitat să lucreze cu echipa, dar Gareth a reușit. Ceea ce duce tangențial cu gândul la Iordănescu, dar Edi al nostru n-are norocul unor jucători de clasă, care să facă diferența așa cum o fac Bellingham, Saka sau chiar Foden, care n-a ieșit prea mult la rampă. Numai că predecesorii Eriksson ș.c.l au avut la dispoziție vedete superioare celor de astăzi: Beckham, Rooney, Gerrard, Lampard. Fără rezultate. Diferența față de înaintași este grupul creat, care i-a respins (instinctiv) pe Grealish, Madison sau alți „Mitriți” anglosaxoni, deschizând șanse pentru Watkins, Toney, Palmer, copii ahtiați după consacrare.

Și iată că Anglia a ajuns în finală, făcându-i pe unii să se crucească. Cu un joc deloc plăcut ochilor celor care consideră că fotbalul trebuie să producă spectacol, fiind destinat publicului. Fals! Spectacolul exclusiv merge la meciuri demonstrative sau caritabile, gen Gernerația 1994 vs Selecționata Mondială. Fotbalul și sportul, în general, sunt bazate pe inteligență și combativitate, spectacolul fiind un ingredient secundar.

Mâine, se joacă finala Euro 2004, de la Berlin. Spania este, incontestabil, favorită, cu copiii săi teribili, dar și cu Luis De La Fuente, un alt selecționer pur-sânge care dovedește că meseria asta diferă din ce în ce mai mult de cea de antrenor de club. Dar, sub conducerea lui Southgate, Anglia nu și-a spus ultimul cuvânt. Și pentru chinurile prin care au trecut fanii englezi din 1950 încoace, chiar merită un trofeu. Va înceta blestemul splendidei izolări?

Publicitate și alte recomandări video