Blocaje

Neobositul cineast britanic, încă activ la 83 de ani, livrează cu compasiune şi naturaleţe un nou film despre oamenii obişnuiţi care încearcă să supravieţuiască în capitalismul feroce fără a-şi vinde sufletele. Cinemaul social pe care Ken Loach şi scenaristul său, Paul Laverty, îl practică de mai multe decenii are, practic, surse de inspiraţie inepuizabile şi în fiecare film pe care cei doi l-au făcut împreună realismul stilistic a fost susţinut de autenticitatea detaliilor şi a situaţiilor prezentate. Cum Loach şi Laverty sunt permanent conectaţi la prezent, e de aşteptat ca ei deja să aibă în proiect un film inspirat de efectele pandemiei asupra oamenilor simpli, dar pentru asta mai e de aşteptat.

Deocamdată iată această poveste a unei familii oarecare din Newcastle – doi părinţi şi doi copii, a cărei armonie e pusă la încercare de tentativa tatălui, Ricky (Kris Hitchen), de a intra şofer la o firmă de curierat, în speranţa că va câştiga ceva mai bine şi că vor putea să-şi ia o casă. Loach şi Laverty s-au inspirat dintr-un caz real, tragic, despre care presa britanică a relatat pe larg. În 2018, un şofer de la o importantă firmă de curierat din Marea Britanie (DPD) a murit pentru că, diabetic fiind, a sărit nişte consultaţii medicale de teama că firma îl va sancţiona financiar pentru orele pierdute. Absurdul acestei situaţii a culminat cu imposibilitatea soţiei de a pretinde ulterior compensaţii financiare din partea firmei pe mo­tiv că soţul lucrase ca liber pro­fesionist (cu maşina personală), nu ca angajat.

Paul Laverty a preluat subiectul, l-a documentat discutând cu şoferi care au ţinut să rămână anonimi şi l-a dezvoltat într-o poveste care ia în calcul întreaga familie – şi soţia, Abbie (Debbie Honeywood), care şi-a vândut maşina ca să poa­tă soţul să ia o dubiţă (drept pentru care ea trebuie să meargă cu autobuzul la pensionarii şi bolnavii pe care îi îngrijeşte la domiciliu), dar şi copiii care suferă că părinţii nu mai au timp pentru ei, mai ales în momentele când au cea mai mare nevoie.

Acest conflict extrem de actual, de absurd şi de asumat de atâtea familii, unde părinţii robotesc să întreţină casa, dar nu mai pot susţine o relaţie caldă şi normală cu copiii sau între ei, e construit de Loach şi Laverty cu au­­tenticitatea şi delicateţea obiş­nuite, şi ce se întâmplă pe ecran are ecou în spectator, deşi parcă toate merg rău şi nu se întrevede nici o geană de speranţă – ceea ce spectatorului îi poate întuneca şi mai mult propriul orizont, nici el poate prea vesel.

Filmul nu doar că documentează această zonă precisă a industriei transporturilor care îşi exploatează oamenii sub pretextul că face din ei propriii lor şefi, dar vorbeşte în sens larg şi despre dificultatea familiei moderne de a supravieţui normal şi de a atenua presiunea tot mai crescândă a muncii. Munca ar trebui să furnizeze cele necesare traiului, nu să acapareze şi să distrugă viaţa de familie. Presat de timp şi tot mai stresat de ideea că trebuie să ajungă punctual la clienţi şi că nu poate greşi sau întârzia fără a nu fi penalizat, Ricky devine tot mai obosit şi mai irascibil – şi unde să se descarce dacă nu acasă? Si­tua­ţia devine şi mai dramatică atunci când realizează că noua slujbă l-a blocat într-o maşinărie infernală din care nu poate scăpa.

Dar adevăratul personaj principal sau cel puţin inima acestei familii nu e Ricky, ci Abbie, care iradiază bunătate şi care hrăneşte cu iubirea ei şi propria familie, şi bolnavii ori vârstnicii de care are grijă. Capacitatea ei de a fi la fel de caldă şi când nivelul de stres (al ei sau al anturajului) creşte ţine de o putere care e doar feminină şi pe care Loach-Laverty par să o înţe­leagă. Abbie, interpretată de extraordinara actriţă neprofesionistă, Debbie Honeywood (ar fi meritat Premiul de interpretare feminină la Cannes, unde filmul a fost anul trecut în Competiţie), e cea care ţine cu forţa ei calmă, focul aprins în sobă.

Ken Loach face minuni cu interpreţii neprofesionişti pe care îi alege în filmele lui după căutări îndelungate. Toţi joacă în cu sigu­ranţa unor actori profesionişti şi de multe ori cu mai multă natu­raleţe decât aceştia. În interviul pe care l-am făcut anul trecut la Cannes cu Ken Loach şi Paul Laverty şi pe care „Suplimentul de cultură“ l-a publicat acum câteva luni, Loach a spus: „E important să găseşti interpreţii care să fie credibili în astfel de situaţii, pe urmă totul devine uşor. Nici nu repet cu actorii. Ne pregătim doar, facem nişte mărunţişuri ca să creăm senzaţia unei familii – îi ducem la fast-food sau la un restaurant ca să deprindă dinamica unei familii, dar filmările sunt întotdeauna o surpriză“.
Sorry We Missed You nu e chiar filmul care să vă scoată din depresia pandemiei, dar daţi-i o şansă.

Sorry We Missed You/ În absenţa dvs., de Ken Loach, cu: Kris Hitchen, Debbie Honeywood, Rhys Stone, Katie Proctor

Publicitate și alte recomandări video