Blocul, pacoste sau nevoie?

sâmbătă, 04 februarie 2023, 02:51
1 MIN
 Blocul, pacoste sau nevoie?

Spre sfârşitul comunismului din România, posibilitatea obţinerii rapide a unui apartament la bloc era reală. Majoritatea populaţiei urbane trăia în cartiere de locuinţe colective. Ambiţiile partidului comunist au fost anularea proprietăţii private, demolarea caselor cu grădină şi mutarea proprietarilor în apartamente cu chirie modică. Aproape au reuşit. 

Dispariţia comunismului părea să aibă, printre efecte, stoparea dezvoltării acestui mod de locuire nu doar neromânesc, ci antiromânesc. Ori, asistăm astăzi cu toţii la năvala noilor construcţii de locuinţe colective pe orice petec de pământ liber din oraşele noastre.

Modul acesta depersonalizant de locuire nu este o noutate a modernităţii. În Roma antică insula era o construcţie cu apartamente cu şase, şapte nivele, cu înălţimi ce ajungeau la douăzeci de metri. Cu toate restricţiile de limitare a înălţimii, blocurile puteau ajunge, deseori, la nouă nivele! Dotările sanitare rămâneau la nivelul terenului, motiv pentru mulţi romani să-şi arunce excrementele direct în stradă. Densitatea de locuire era rezultatul creşterii populaţiei, Roma ajunsese să aibă milionul de locuitori, în limitele zidurilor de apărare ale cetăţii.

Acelaşi fenomen de înghesuire în locuinţe insalubre suprapopulate s-a perpetuat în occidentul dezvoltat până în modernitate. Stoparea lui a fost posibilă prin măsuri drastice de igienizare a oraşelor, în baza principiilor urbanismului profesionist. Le Corbusier, celebrul exponent al noului urbanism, a lansat pe piaţă conceptul de oraş în oraş, unităţi de locuit complexe, cu apartamente minimale, dar cu dotări specifice vieţii comunitare. Cele câteva realizări concrete de la mijlocul secolului trecut, din Franţa, nu s-au dovedit viabile nici economic, nici social. În schimb nevoia acută de locuinţe în urma războiului mondial a consacrat cartierul din blocuri drept o soluţie inevitabilă. Ţările occidentale dezvoltate au ajuns la concluzia, susţinută de viaţa reală, că modul acesta de locuire nu este doar nepotrivit vieţii comunitare, ci și ineficient economic, în timp ce ţările comuniste l-au adoptat ca unică soluţie în rezolvarea problemei locuirii.

În România interbelică ideea locuirii la bloc s-a etalat în oraşele mari, în special în Bucureşti, unde există un patrimoniu de arhitectură modernă de calitate. Numai că proprietarul unui astfel de apartament putea fi doar cineva cu stare. A avea, între altele, un apartament în blocurile din centrul oraşului însemna o marcă de bun gust, de modernitate. Era până la urmă un lux exclusivist. Locuinţele ieftine arătau cu totul alfel şi erau susţinute de actorii economici importanţi, Malaxa, CFR sau alţii, pentru proprii salariaţi.

Comuniştii au răsturnat situaţia. Cartierul și viaţa la bloc au devenit un mod de viaţă obligatoriu pentru toată lumea. Urbanismul promovat de ei presupunea restrângerea intravilanelor localităţilor, înlocuirea zonelor tradiţionale de case cu grădină din oraş cu noi construcţii înalte, cu densităţi mari. Chipul oraşelor s-a schimbat radical, de cele mai multe ori în rău. Oraşele istorice minunate, cum au fost Iaşul, Suceava, Roman, din regiunea noastră, au fost pur şi simplu desfigurate.

În ciuda saturaţiei cu blocuri de locuit comuniste şi în lipsa preocupărilor serioase ale statului pentru sănătatea locuirii în România, piaţa locuinţelor colective a explodat într-un context total nefavorabil pentru calitate: lipsa viziunilor de dezvoltare urbanistică a localităţilor şi specula imobiliară. Principalele abilităţi  ale investitorilor imobiliari, potenţate de oportunismul administraţiilor locale sunt cele legate de obţinerea densităţilor şi înălţimilor exagerate, peste normele curente, apartamente mici, neconforme standardelor de confort şi, evident, profituri cât mai mari. În felul acesta noul capitalism românesc nu este în stare să contribuie la dezvoltarea normală a oraşelor, dimpotrivă, el desăvârşeşte practic opera de distrugere a sufletului românesc începută în comunism.

În orice stat responsabil pentru cetăţenii săi, problema locuirii este fundamentală pentru calitatea vieţii. Mai ales în ţările în curs de dezvoltare în care cetăţenii capabili să-şi rezolve prin resurse proprii necesarul de spaţiu locuibil sunt o minoritate. Este evident că, spre deosebire de comunişti, ţinta lor era clară, mutarea întregii populaţii în blocuri de locuinţe, noii capitalişti sunt ghidaţi de un singur obiectiv, maximizarea profiturilor. Până acum nici un guvern nu a fost interesat în realizarea proiectelor potrivite celor fără posibilităţi de a construi, cumpăra sau închiria un spaţiu de locuit.

Imaginarea şi realizarea acestor proiecte nu este o treabă simplă. Sunt necesare studii economico-sociale aprofundate în care referinţa la tradiţie nu este inutilă. Desigur, tradiţia noastră străveche, valoroasă, umană şi dezirabilă este casa cu grădină. Dar în furtuna întâmplărilor stârnită de legile pămânului şi ale urbanismului făcute şi aplicate fără nici o responsabilitate privind calitatea, sănătatea, coerenţa şi frumuseţea specificului nostru de viaţă, cine se mai poate gândi la restaurarea tradiţiilor profunde?

 

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii