Cititorii textului de faţă îşi amintesc, poate, de filmul Gattaca (1997), distopia care înfăţişează în tonuri neguroase profilul unei societăţi rigide, în care vieţile oamenilor sunt strivite de tirania ingineriei genetice. Titlul peliculei e o anagramă: literele A, T, C şi G simbolizează perechile de baze - adenină, timină, citozină şi guanină - din care este constituit ADN-ul. În film, alfabetul genetic dictează în chip mecanic liniile existenţelor individuale şi cursul ritmurilor sociale. Prin nume şi prin evoluţie, personajul principal, Vincent Freeman, simbolizează prevalenţa liberului arbitru asupra determinismului şi victoria de etapă a imperfecţiunilor omeneşti asupra robotizării genetice. La o privire mai atentă, pelicula valorifică, deşi în cheie expresivă distinctă, edificiul imaginat de Aldous Huxley, în Brave New World (1932). Mai mult decât creaţia regizorului neozeelandez Andrew Niccol, opera vizionară a lui Huxley proiectează, în oglinda ficţiunii, o societate plată, guvernată de ordinea cenuşie şi oarbă a „ştiinţei” de a administra eficient condiţionarea genetică şi limbajul care vascularizează societatea. COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE, aceasta e deviza care călăuzeşte establishmentul Statelor Unite ale Lumii.

În uriaşul incubator de marionete crescute în laborator, secretul fericirii şi al virtuţii este să-ţi placă ceea ce eşti obligat să faci. Minunatul infern artificial sclipeşte de curăţenie. Totul e sterilizat, epurat de necurăţii, deparazitat. În metatextul intitulat Revenire în minunata lume nouă (1959), scriitorul mărturisea că realitatea pare să fi întrecut imaginaţia, din moment ce „profeţiile făcute în 1931 devin realitate mult mai devreme decât credeam eu”. Coşmarul vieţii prea ordonate (formula îi aparţine lui Huxley) este descusut în toată splendoarea sa. Cu fiecare capitol, autorul devoalează „binefacerile” lumii contemporane: suprapopularea, ruperea de natură, supraorganizarea, propaganda, demagogia, spălarea creierelor, alterarea chimică a simţurilor (eufemism al recursului la substanţe care decuplează oamenii de la realitate), deturnarea educaţiei ş.a. În aceeaşi lungime de undă vibrează, peste ani, sinteza lui Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate (1973).

De real interes pentru starea actuală de criză sunt însemnările referitoare la boală şi sugestibilitate. Boala predispune la îndoctrinare, observă Aldous Huxley. Cu multă prefăcătorie şi niţel iuşchiuzarlâc, lupii propagandei inoculează frica intensă şi prelungită în turma de suflete dezorientate, distrugând bariera umană de rezistenţă la stres. În condiţii de război, comentează autorul, limita de rezistenţă la stres se prăbuşeşte după treizeci de zile. „Cei care situează peste media susceptibilităţii sucombă în doar cincisprezece zile. Cei care se situează peste media tăriei pot rezista patruzeci şi cinci sau chiar cincizeci de zile. Tari sau slabi, până la urmă toţi se prăbuşesc.” Dacă războiul distruge subit vieţile şi minţile oamenilor, boala macină rezistenţa la stres şi accelerează îndoctrinarea.

Să ne imaginăm, urmând firul consideraţiilor lui Huxley, că apocalipsa discursivă declanşată pe durata pandemiei actuale se traduce nu numai într-un puhoi de bâlbe, aberaţii, confuzii şi nehotărâri de tot soiul, ci şi într-un lanţ de constrângeri, privaţiuni şi pedepse, impuse printr-un discurs public ofensiv şi cinic, care amplifică încordarea şi istovirea psihică a indivizilor. Să adăugăm acestui tablou deloc fardat şi amănuntul că spaima de îmbolnăvire sau, mai precis, teama de efectele îngrozitoare ale infectării surpă temelia încrederii în vorbele şi acţiunile autorităţilor. Nevrozele şi isteria înfloresc în această capcană care suprimă rezistenţa la îndoctrinare. E deplasat să ne închipuim că în acest imens tăvălug de vorbe, spaime şi fantasme colective indivizii mai slabi de înger îşi pierd cumpătul şi reperele, devenind, parcă de la o zi la alta, apostoli şi profeţi ai sfârşitului lumii?

Există vreun remediu împotriva acestui val molipsitor de limbaj otrăvit? Da, crede Huxley, însă tratamentul nu e nici seducător ca o minciună gogonată şi lipicioasă, nici nu are efecte imediate, ca recitalurile false de prime-time: „În propaganda lor antiraţională, duşmanii libertăţii pervertesc în mod sistematic resursele limbajului, pentru a-şi păcăli sau teroriza victimele, făcându-le să gândească, să simtă şi să acţioneze aşa cum doresc ei, cei ce le manipulează minţile. O educaţie pentru libertate (şi pentru dragostea şi inteligenţa care sunt, deopotrivă, condiţiile şi rezultatele libertăţii) trebuie să fie, printre altele, o educaţie în privinţa folosirii corespunzătoare a limbajului”.

Aşadar, sub influenţa cuvintelor, unele prost alese, altele rău înţelese, oamenii, scrie Huxley, sunt în stare să se comporte cu o răutate diabolică şi o prostie sistematică, de care animalele lipsite de darul vorbirii sunt incapabile. Această maladie a locvacităţii deşănţate are ca leac educaţia în privinţa folosirii corespunzătoare a limbajului. Într-adevăr, imunizarea la demagogie, propagandă şi manipulare e cât se poate de necesară, însă, de decenii, interesele guvernărilor de toate culorile par tot mai îndepărtate de un asemenea deziderat. Acum, când limbuţia bate pandemia, orizontul viitorului adună nori negri şi grei.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi