Boala națiunilor (de azi)

Pe la începutul anilor ‘90, întâmplarea a făcut să călătoresc, alături de reputatul psihiatru Constantin Romanescu pe ruta (feroviară) Iași-București. Deși eu eram foarte tânăr, avusesem ocazia să-l cunosc pe profesor la niște evenimente culturale din urbea noastră moldavă. Am avut, prin urmare, o conversație foarte plăcută, datorită căreia nici nu am simțit orele de voiaj. Profesorul Romanescu a povestit lucruri interesante din munca lui spitalicească. O noțiune m-a prins cu asupra de măsură și o păstrez și astăzi în memorie. E vorba despre așa-zisa „nebunie socială”. Interlocutorul meu mi-a spus, cu mină gravă, că aceasta reprezintă cea mai mare provocare pentru știința psihiatrică și cel mai mare risc pentru stabilitatea unei societăți. Pe scurt, „nebunia socială” se instaurează atunci când un grup mare de indivizi se unesc, fanatic, în jurul unei iluzii, a unui detaliu imaginar, care îi determină să iasă din realitate și să intre într-o bulă paralelă, unde doar povestea lor, oricât de ridicolă, are sens. Pe fondul „nebuniei sociale”, întreaga societate și chiar lumea, așa cum o știm, se pot prăbuși în ritm accelerat. Deși s-a scris enorm pe marginea subiectului, psihiatrii mai curând descriu fenomenul decât îl explică. Cu atât mai mult cu cât inșii afectați de sindromul în cauză nu dezvăluie o tipologie singulară. Sunt foarte variați, de la intelectualii educați și subtili, la analfabeții funcționali ori nefuncționali.

Nota bene, profesorul nu se referea la religiile tradiționale, ci la halucinațiile de grup, ce ar putea fi mistice, politice, sociale, culturale etc., în mod unilateral sau combinat. La vremea respectivă cunoșteam cazul sinistru al sectei lui Jim Jones („Templul popoarelor”), refugiate în Guyana. În 1978, dementul lider al cultului a ordonat adepților să se sinucidă în masă și a fost ascultat neabătut. Aproape 1000 de oameni au fost găsiți ulterior fără suflare pe proprietatea sectei. La scurt timp după dialogul cu Constantin Romanescu, am plecat în Statele Unite la studii doctorale (în 1993). Prima mea escală academică – Austin, Texas. Universitatea texană și lumea din zonă se aflau încă în stare de șoc atunci când am ajuns, din cauza masacrului produs de cultul davidian. Cu câteva săptămâni înaintea sosirii mele, Texasul trecuse prin clipe dramatice. „Cultul davidienilor”, condus de un psihopat pe nume David Koresh, se baricadase pe proprietățile sale, amenințând cu sinuciderea colectivă (FBI-ul intervenise, cunoscând „doctrina” grupului, pentru salvarea multitudinii de copii din interiorul sectei). A fost o luptă sângeroasă între agenți și davidieni, soldate cu numeroase victime, dar, lucrul cel mai grav, și cu ducerea la îndeplinire a diabolicului plan suicidar, prin care și copii nevinovați au fost lichidați de liderul sectei.

În sfârșit, patru ani mai târziu, în 1997, tot în America, făcea ravagii emoționale un alt episod halucinant. Membrii grupului „Poarta Raiului”, al cărui guru era un tip bizar, Marshall Applewhite, s-au otrăvit in corpore pentru a accede la „următorul nivel” de existență (un nivel extraterestru). Astfel (decedați în grup carevasăzică, la o anumită oră dintr-o anumită zi), ei urmau să fie preluați de o navă spațială și duși la fericire eternă, în conformitate cu învățăturile predicate de conducător. M-au fascinat aceste cazuri de „nebunie socială”. Am citit despre ele, am urmărit documentare, am ascultat prelegeri ale specialiștilor. Misterul a rămas totuși. Cum au reușit niște indivizi (sub)mediocri (am ascultat, credeți-mă, cu atenție, predici filmate de-ale lui Jones, Koresh și Applewhite și am fost stupefiat de incoerența, limbajul de lemn și frecvent tembelismul celor afirmate de ei) să mesmerizeze atâția oameni, unii, repet, educați și mobilați intelectual, determinându-i să-i urmeze chiar și în moarte? Neîmplinirile proprii, limpezite prin aderarea la ceva aparent „măreț”? Mizantropia și, implicit, ura față de tine însuți? Disperarea existențială, inversarea conexiunilor neuronale din creier, deficitul ori, dimpotrivă, excesul unor elemente chimice în organism, obtuzitatea rațională dublată de un torențial (și ca atare agresiv) preaplin emoțional, incongruența dintre realitatea imediată și capacitatea de încorporare în ea, preluarea imaginilor exterioare printr-o lentilă sufletească deformată? Care sunt cauzele „nebuniei sociale”? Nu voi putea, desigur, răspunde eu aici. Mai corect ar fi să ne întrebăm dacă se poate ieși din „nebunia socială” într-un termen scurt? Constantin Romanescu nu mi-a vorbit, din păcate, despre existența vreunui tratament.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video