Primarul Clujului Emil Boc a încercat săptămâna trecută să relanseze dezbaterea despre regionalizare. Fostul premier a afirmat că actuala împărţire pe judeţe reprezintă o piedică pentru dezvoltare, aceste unităţi administrative fiind prea mici pentru a atrage fonduri la nivel regional. „Nu îndeplinim criteriile de populaţie, cu excepţia Sucevei, care are peste 800.000 de locuitori. Judeţele noastre nu se califică la dimensiunea definiţiei de regiune în UE. Pentru asta trebuie să comasăm judeţele”, a fost principalul argument invocat de edil. Un argument care porneşte de la o informaţie falsă. Potrivit Institutului Naţional de Statistică, judeţul Iaşi este singurul din ţară cu o populaţie de peste 800.000 de locuitori (956.216 - în 2020), Suceava fiind abia pe locul 8 în ţară. E drept că acestea sunt estimări ale INS, dar, în lipsa recensământului, amânat din cauza pandemiei, sunt singurele informaţii oficiale relevante. De altfel, potrivit datelor din precedentele recensăminte, Iaşul şi Prahova sunt singurele judeţe din ţară care au depăşit după ’90 pragul de 800.000 de locuitori, invocat de Boc.

E important să insistăm pe exemplul greşit pe care şi-a construit argumentul primarului Clujului din cel puţin două motive. În primul rând, pomenirea Sucevei, inexplicabilă, picată de nicăieri, sugerează că Emil Boc a forţat o dezbatere venind total nepregătit, l-a luat gura pe dinainte, a improvizat cum fac de obicei politrucii din provincie. E impardonabil ca un fost premier să nu aibă habar, măcar în linii mari, de dimensiunea judeţelor către care (teoretic) a distribuit fonduri guvernamentale. În al doilea rând, dacă stabilim drept infailibilă borna de 800.000 de locuitori trasată de Boc, Iaşul ar trebui să fie campion la atragerea de fonduri europene. Or, nici pe departe. Potrivit datelor publicate în 2020 de Ministerul Fondurilor Europene, în exerciţiul financiar 2014-2020, Ilfovul - un judeţ mediu ca populaţie - a semnat cele mai mari contracte pe fonduri europene, în valoare totală de 7 miliarde lei. Judeţul Cluj apare în top pe locul patru, cu finanţări UE de 3,4 miliarde de lei. Iaşul, cel mai mare judeţ din ţară, a semnat finanţări de numai 1,4 miliarde de lei, mai puţin decât Tulcea (1,8 miliarde), al doilea cel mai mic judeţ din România, cu o populaţie de puţin peste 220.000 de locuitori. De altfel, o privire de ansamblu asupra topului infirmă destul de clar teoria că mărimea ar conta în atragerea fondurilor europene. Indică însă altceva: că „omul sfinţeşte locul”.

Al doilea argument propus de Boc pentru reconfigurarea administrativă pare, la prima vedere, şi mai atractiv. „Gândiţi-vă ce ar însemna să distrugi un sistem clientelar, care există din 1968, de 55 de ani? În judeţe pe lângă primării sunt Poliţie, servicii de cadastru, carte funciară, sisteme care şi-au clădit mici clici. Odată acestea rupte, gândiţi-vă cum ar respira România prin distrugerea acestui sistem clientelar, construit în atâţia amar de ani”. Cu alte cuvinte, prin „împreunarea” judeţelor, clientela politică din instituţiile deconcentrate, de multe ori transpartinică, s-ar evapora ca prin minune. Or, bunul simţ sugerează mai degrabă contrariul. Că influenţa şi arbitrariul baronilor locali se vor accentua pe măsură ce „feudele” îşi vor rotunji hotarele. Imaginaţi-vă ce coşmar ar fi pentru vasluieni să scape printr-un act normativ de Buzatu şi să se trezească conduşi de Alexe.

Propunerile lui Emil Boc au avut puţine ecouri printre liderii politici şi şefii administraţiilor locale, semn că lumea s-a săturat de povestea cu regionalizarea. A existat însă o reacţie care trebuie semnalată, din partea primarului Timişoarei, Dominic Fritz. „Eu sunt sceptic faţă de cuvântul regionalizare, la final îmi e teamă că de fapt avem doar un nivel în plus de guvernare şi birocraţie (…) Ne trebuie o lege adevărată a zonelor metropolitane”, a punctat edilul de pe Bega. În fapt, Fritz promovează o viziune diferită, aproape în oglindă, celei imaginate de Boc. El susţine încurajarea creşterii polilor urbani, care treptat să se conecteze natural între ei, fără intervenţia artificială a statului. Iniţiativa şi traictoria dezvoltării regionale trebuie să rămână în sarcina comunităţilor locale, nefiind necesară modificarea din pix a actualelor unităţi administrative, ci îmbunătăţită legislaţia privind zonele metropolitane. Cu alte cuvinte, în ce ne priveşte, îi revine Iaşului sarcina să împingă dezvoltarea dincolo de graniţele sale, să se conecteze cu alţi poli urbani din regiune în baza unor afinităţi şi realităţi locale, nu Bucureştiului să ne „ungă” capitală a Moldovei şi să ne înzestreze cu instituţii goale de conţinut.