Boema lui Petre Stoica din anii proletcultismului

Născut pe 15 februarie 1931, în Zodia Vărsătorului, la Peciu Nou, județul Timiș, decedat pe 21 martie 2007, în prima zi a Zodiei Berbecului, la Jimbolia, Petre Stoica, alături de Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Mircea Ivănescu, a fost unul dintre cei mai insoliți poeți ai generației sale, care și-a găsit filonul liric sondând universul casnic, unde obiectele cele mai banele păstrează înlăuntrul lor o parte din sufletul umbrelor care au trecut pe lângă ele, risipindu-se în hău. A fost prieten cu Nichita Stănescu, dar și cu Virgil Mazilescu, adversarul lui Nichita, căruia i-a dedicat și o frumoasă poezie, intitulată semnificativ Administratorul: „Azi noapte mi-a intrat administratorul în casă/ trăgea și trântea pe jos sertare și sertărașe,/ dezlipea timbre fiscale/ își tăia unghiile cu forfecuța bunicii/ pângărea spațiul dintre substantivele și adjectivele mele/ mi-a spart lentilele ochelarilor iar eu/ căutam să-i urmăresc mișcările nerușinate/ mă căuta îndărătul dulapului/ îndărătul culorilor/ din tablouri/ găsea numai săpăturile timpului// eu stăteam la masa mea de scris/ și priveam cum administratorul ființa asta/ cu burtă hidropică și piciorușe de muscă/ se transformă în plantă agățătoare.” Și după această descriere, urmează întâlnirea cu poetul: „dimineața l-am întâlnit pe Virgil Mazilescu/ spunea indignat domnule ești un imbecil/ de ce nu l-ai ucis era administratorul meu/ în sfârșit lasă-l dracului și ascultă-mi ultimul vers/ eu sunt realitatea bă realitatea palpabilă.” De fapt, la fel ca și Nichita, Virgil Mazilescu nu era realitatea palpabilă, ci realitatea impalpabilă, dar nu diferită de realitatea ce semăna cu umbra unei idei, în care trăia Nichita Stănescu.

„Petre Stoica trăia – spune Robert Șerban în cartea sa O întâmplare poate declanșa poezia, apărută recent la Casa de Pariuri Literare – sub semnul paradoxului, în sensul că a fost un boem riguros, dar cât se poate de ordonat în habitatul și opera sa.” În casa lui de la Jimbolia, unde s-a retras la senectute, domnea o ordine perfectă. Acolo, dacă ai fi nimerit, chiar orb fiind, știai cu exactitate unde se află un stilou, un pix, o carte, cana de cafea, paharul de apă și cel de votcă (mutându-se la Jimbolia, unde a petrecut ultimii 14 ani, poetul devenise abstinent, dar în amintirea lui Nichita și a nopților pierdute prin tavernele Bucureștilor, păstra pe masă un pahar de cristal umplut cu Stalicinaia, acoperit cu două bețișoare parfumate de santal, puse în formă de cruce, ca să nu intre duhul necuratului în interiorul său), periuța de dinți, unghiera, ștergarul sau alte lucruri. A fost, spune Robert Șerban, unul din poeții emblematici apăruți după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un spirit care, în ciuda boemei, pe care a practicat-o cu osârdie, a lăsat în urma sa o operă impresionantă. A fost poet, traducător, publicist, colecționar de presă și bibliofil, un spirit care, spre sfârșitul vieții, a întemeiat un muzeu, al presei, unde a adunat periodice de la începuturile acesteia și până în zilele noastre, o cafenea insolită destinată dialogului, dar și lecturii. A amenajat-o după modelul unei cafenele sârbești, făcută într-un stil retro ce-ți amintește de cafenele de la Paris, Viena, Belgrad, Budapesta sau Praga. Acolo a organizat numeroase expoziții și manifestări literare. „Am dus o existență, într-un fel, paradoxală, îi mărturisește el poetului timișorean Robert Șerban. Pe de o parte eram un dezmățat, și pe de altă parte eram un ins fascinat de lectură. Bunăoară, o noapte jucam poker, o altă citeam până dimineață. Bineînțeles că ajungeam la școală cu ochii umflați și cădeam cu capul pe bancă. Lucrurile au început să se decanteze cu timpul. Asta s-a întâmplat prin 1946.” Deci, la începutul terorii comuniste, când legăturile cu epoca trecută, în ciuda presiunilor ideologice, nu fuseseră încă rupte în întregime.

Încă din copilărie, Petre Stoica a fost un împătimit al cărților, citind tot ce-i pica la îndemână. Lectura l-a apărat de ororile războiului, dar și de ideologia nocivă propagată în anii proletcultismului.

La vârsta de 16 ani și jumătate, poetul a avut șansa să se îndrăgostească de o „ființă cu totul și cu totul ieșită din comun, Katy”, care i-a schimbat parcursul vieții îndepărtându-l de locurile rău famate, unde se juca barbut și poker, spre lectură. Katy îl citise pe Rilke și pe alți poeți austrieci și germani. Poetul i-a urmat exemplul.

Volumul, apărut în regia lui Robert Șerban, este extrem de incitant. Prin dialogul purtat cu Petre Stoica, tânărul poet timișorean reface o parte din atmosfera incendiară în care s-a format generația 60, cea care a schimbat cursul literaturii române postbelice. Cartea de dialog se înscrie în seria confesiunilor pe care direct sau indirect, poetul Petre Stoica le-a făcut de-a lungul vremii.

Petre Stoica vorbește nu numai despre copilăria și adolescența sa, dar și despre perioada bucureșteană, care stă sub semnul unor întâlniri miraculoase.

La începutul anilor 50, în perioada studenției sale, Petre Stoica, împreună cu Modest Morariu și Mișu Oprescu au închiriat o cameră la demisol într-un imobil ce purta numele de Julietta, amenajând-o ca pe un sanctuar închinat literaturii. Din decorul avangardist, nu lipseau nici cărțile rare, cu coperți îngălbenite de vreme, nici cromolitografiile, nici scheletele aduse de la Facultatea de Medicină sau direct din cimitir. „La intrare aveam un schelet și o funie, și pofteam vizitatorii la un gest suprem (adică să-și bage singuri capu-n ștreang, n.n.), pe pereți aveam tot felul de lozinci nihiliste, făceam elogiul lenei (și asta în plină eră proletară, n.n.) ș.a.m.d. Am botezat camera – eu am fost nașul – Montparnasse, ultimul templu al culturii românești”, mărturisește Petre Stoica.

Cât idealism și câtă risipă de energie! Și cât curaj, pentru o astfel de faptă puteai fi trimis la canal sau înfunda ani grei de pușcărie.

„Camera aceea, mărturisește poetul era ca un magnet; toate fetele frumoase au trecut pe acolo.” Prin urmare, nu se citea doar poezie, ci aveau loc și adevărate orgii inițiatice. Mărturisirile lui Petru Stoica sunt fruste. Poetul nu se ascunde după deget. Nu încearcă să-și facă o imagine edulcorată. Ci apare în fața cititorilor așa cum e. Dacă spune că în cuibul poetic de la Montparnasse veneau femei frumoase, trebuie să-l credem pe cuvânt. E posibil să fi venit și unele urâte, dar care aveau sex-appeal. Important e însă că orgiile nu se desfășurau în gol, ci aveau drept scop atingerea stării de inspirație poetică. Ajungând aici, trebuie să spunem că grupările și curentele artistice nu se nasc în biblioteci, în spații sterile, cu aer academic, ci în cafenele și locuri rău famate. Asta s-a întâmplat și la Paris, în Montparnasse, așa s-a întâmplat și la Viena, sau la Cafeneaua Voltaire din Elveția, unde a apărut dadaismul, dar și germenii bolșevismului. Generația tinerilor care au văzut cu ochii lor ravagiile războiului și au îndurat foametea din anii 1946-1947, avea nevoie de un altfel de decor pentru a scăpa de tarele propagandei comuniste. Labiș a plătit și el un tribut greu perioadei sale boeme. Dar el era deja un poet consacrat. Cei care veneau după el, colegii săi de generație, căutau și ei să-și facă simțită prezența în lumea literară. Cuibul poetic Montparnasse de pe Armeană a avut un astfel de rol. (În paranteză trebui să spun că un astfel de cuib a existat și în Iași, la începutul anilor 60. Îl frecventau scriitorii aparținând generației 70, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Stelian Baboi, Liviu Rusu, Andone, Adi Cusin, probabil și Cezar Ivănescu și alți tineri condeieri racolați din rândul studenților, dar și al elevilor. Se citeau poezii, se dansa, se cânta, se goleau damigene întregi de vin, se jucau jocuri de noroc și jocuri erotice. Tinerii abia ieșiți din adolescență erau inițiați în arta amorului, prin invocarea numele Marchizului de Sade, ale cărui cărți deveniseră un fel de biblie a noii generații. NU se practicau doar libațiile și recitalurile lirice, ci voyeurismul, exhibiționismul și parafilia demonstrativă. Paradoxale vremuri. Pline de energie și de forță. Avântul tinerilor era de neoprit.)

Propaganda proletcultistă de esență bolșevică nu a putut opri avântul tinerilor ce băteau la porțile literaturii, înecându-și amarul în alcool. În Montparnasse aveau loc lecturi care depășeau mult așteptările protagoniștilor și organizatorilor. Se citea atât poezie modernă, franceză, engleză și germană. Nu erau uitați nici poeții români din perioada interbelică, mulți dintre ei interziși în epocă.

Scăldate în alcooluri tari și fum de țigară pe care îl puteai tăia cu cuțitul, dezbaterile erau furtunoase. Faima locului s-a întins cu repeziciune, devenind contagioasă. E de mirare, totuși, că templul culturii de pe Armenească 17A nu s-a aflat sub reflectorul organelor securității comuniste. Probabil că s-a aflat. La începutul anilor 50, securitatea nu putea lăsa să se desfășoare liber astfel de locații, în care nu arta proletară, ci decadentismul era în floare. De altfel, după cum mărturisește Petre Stoica, într-un fel sau altul, chiar dacă erau urmări, poeții erau supravegheați, dar și protejați de miliție și de organe. Nu știu dacă la începutul anilor 50, dar mai târziu cu siguranță.

Artistul avea un statut special în comunism, spune Petre Stoica, referindu-se, probabil la anii 60-70. „Și la miliție, când spuneai că ești scriitor, erai absolvit de vină. Acum polițiștii te calcă în picioare. Păi noi aveam niște relații inimaginabile (…) Eram prieteni cu șeful presei Ministerului de Interne, colonelul Octavian Goga, care avea funcția de general. Îmi spunea: Dacă omori un om, nu ai probleme. Dar să nu înjuri partidul și guvernul, că nu mă pot băga. Prin Nichita, i-am cunoscut.”

În general, poeții generației lui Nichita Stănescu au deprins din mers această lecție. Se ciondăneau între ei, făceau scandal în localuri și pe stradă, dar se fereau să se lege de autorități. Și asta i-a salvat. Labiș n-a făcut-o și a încăput sub roțile tramvaiului. Și aceasta a fost o lecție. O lecție dură pentru toți poeții din generația sa. Dar iată ce mai povestește Petre Stoica despre un incident cu organele de ordine din acea epocă: „Eram cu Ileana, soția mea, veneam de la Casa Scriitorilor. Hai să intrăm pe la Neacșu, că ăsta are băutură, am zis. Am mai băut o sticlă de gin acolo și am plecat spre stația de autobuz. Eram torpilat, mă ținea nevastă-mea. Apar doi gabori… Unul dintre milițieni s-a apropiat de mine, iar eu i-am dat o palmă de a căzut în cur. Mă luase alcoolul total. Ne-au luat pe sus și ne-au băgat într-o cameră la bloc. Erau camere secrete. În clipa aia m-am trezit. Nu știu cum de m-au lăsat că am format numărul secret al lui Goga. Tavi, i-am spus, m-au arestat. Nu i-am mai spus de ce. Nu știu ce a vorbit Goga cu plutonierul, că ăla și-a cerut scuze.”

Chiar dacă erau protejați de organe, scriitorii erau supravegheați îndeaproape. Chiar și cei care fuseseră racolați de organe să devină informatori. Au fost o mulțime.

Sediul de pe Armenească 17A era cu siguranță supravegheat. Asta cu atât mai mult cu cât dacă ținem cont că locația fusese vizitată și de Dimitrie Stelaru, aflat atunci în mare vogă.

Dimitrie Stelaru era idolul neîncoronat al noii generații, nu a tinerilor care au lupta pe front, ci a celor a căror copilărie a fost afectată de război. Tinerii poeți îi imitau vocea, gesturile și modul de a fi.

A fi discipolul lui Stelaru îți conferea o aură de poet damnat. În jurul lui s-a format mulți dintre viitorii poeți ai generației 60, al cărei lider a devenit peste câțiva ani Nichita Stănescu.

A existat și la Iași un astfel de model: George Mărgărit, care a fost, ce-i drept, pentru o scurtă perioadă de timp și asistentul lui Călinescu. Vorbind despre Mărgărit, colegul său de generație, criticul Lucian Raicu, într-un interviu acordat lui Const. Coroiu, spunea: „Generația mea, în frunte cu Labiș, îi datorează enorm. Această datorie nu va putea fi niciodată plătită. Într-o epocă de grăbită neglijare a valorilor de cultură, cum a fost aceea în care am deschis eu ochii, Mărgărit ne-a trezit la realitate.”

Labiș l-a cunoscut la Iași, fiind întâlnit adesea în compania sa. La un moment dat, am putea spune că a fost chiar discipolul său. Dar, de multe ori, discipolii își întrec maeștri. Așa s-a întâmplat și cu Labiș și Mărgărit. Poeții colindau, pe urmele lui Eminescu și Creangă, cârciumile ciuruite de gloanțe ale Iașului, mergeau la Borta Rece, la Trei Salcâmi și Trei Sarmale, dar ieșeau și prin împrejurimi. Marcat de alcoolism, după boema petrecută la Iași, dar și la București, unde i-a avut ca tovarăși de pahar pe Pâcă și Ahoe, George Mărgărit ș-a găsit sfârșitul la Spitalul Bârnova din Iași, în 1961, fiind îngropat în cimitirul ofticoșilor din poiana părăginită ce mai adăpostește și alte câteva morminte. (Va urma)

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video