Bolovanul lui Moș Ion Roată

Când îl vezi pe David Popovici îngânând imnul național cu lacrimi în ochi pe podiumul de la Paris, parcă îți tresaltă inima de bucurie de sentimentul că ești român. Când îl auzi pe David povestind cum se sufocă în balonul de la Complexul ”Lia Manoliu” (care ține loc iarna de încălzire) mai că-ți vine să dai cu basca de pământ și să emigrezi în Congo.

Când citești de numărul redus de piscine olimpice din România, comparativ cu cele din alte țări, sau  în ce hal a ajuns sus-numitul complex în care se antrenează la grămadă mulți sportivi de frunte, nu numai înotători, îți vine să-ți faci cruce cu mâna stângă și să te întrebi cum a apărut în aceste condiții o asemenea bijuterie de sportiv. Iar când auzi pe politicienii noștri cum aruncă mâța de la unul la altul, îți apare în minte figura iconică a lui Moș Ion Roată, cu bolovanul lui cu tot. Și peste toate, o întrebare sumbră, tristă și sinistră (pleonasm voit): Se mai poate face sport în România?

Ei, hai să nu exagerăm! Chiar dacă ar fi vorba numai de admirabilul David, care dă de înțeles că dorește să se implice în problemele de fond, ar fi suficient. E mai mult decât atât. Să ne rezumăm la natație. David n-a apărut din pământ din iarbă verde, l-a avut ca predecesor pe Robert Glință, care, cu regret o spunem,s-a lăsat de performanță. Apoi am început să organizăm competiții de anvengură la Otopeni și, după apariția lui David, s-a creat o emulație pe care n-o puteam visa.

Aș mai spune că la Europenele de juniori din Lituania ne-am umplut de medalii, că  Vlad Stancu este o speranță pentru următorii ani, că Rebecca Diaconescu a obținut o calificare incredibilă în semifinalele olimpice, lucruri mărunte, dar uimitoare pentru țara în care baloanele umflate țin loc de centrale termice. Am cădea în extrema cealaltă, mai ales că România sportivă a fost dintotdeauna expertă în pierderea talentelor juvenile și asta chiar din „Iepoca dă aur”.

Credem că dacă natația a primit un suflu nou prin propagarea fenomenului David, este meritul principal al conducerii Federației de profil conduse de ultima campioană olimpică română până la Popovici, Camelia Potec. Și venind vorba mai sperăm că nu vom avea ocazia să vedem o mare sportivă în prag de depresie, cum a fost cândva cealaltă campioană olimpică a României (de fapt, prima), Diana Mocanu.

Există sporturi la noi (respectiv Federații) la care un mare succes nu are urmări în afară de bătăi de pumni în piepturi de aramă. La natație nu e cazul, iar admirabila Camelia se alătură unei foste mari campioane, Elisabeta Lipă, de la canotaj. Ca să șuguim puțin, sportivii cu vâsle și rame, au pile la împărăție, fiindcă doamna Lipă este acum șefă la Agenția Națională de Sport, for care a înlocuit Ministerul Sporturilor după plecarea lui Edi Novak. Dar ceea ce s-a construit la canotaj este o realitate care certifică valoarea. Sportivă și managerială. Acum, învățăm să ne întrebăm de ce nu se poate la alte sporturi ceea ce se întâmplă nu numai la canotaj, ci și la înot.

Deocamdată, cert este că am depășit bilanțurile jalnice ale ultimelor două ediții și sunt șanse să trecem și peste Londra 2012, dar momentul de vârf de la Sydney, la crucea dintre milenii, râmâne inabordabil. Stăm în canotaj și natație (de fapt în canotaj și David) o așteptăm pe Sabrina Voinea să salveze pedegree-ul gimnasticii, mai vrem ceva și de la canoe sau haltere și așteptăm.

Ce așteptăm? Ca sportul să fie respectat acolo, sus, ca din ce în ce mai multe federații să calce pe urmele celor amintite, renunțând la strategia, păguboasă și exclusivă, a mânii întinse la cei de sus și să așteptăm ca la Los Angeles în 2028 să conchidem că sportul românesc merge într-o direcție bună. Deocamdată, să ne bucurăm ca la Euro 2024, că am urnit nițel pietroiul din loc. Fără să-l deplasăm prea mult.

Publicitate și alte recomandări video