Brahms – Clara Schumann – Șostakovici la Filarmonică

Johannes Brahms – Dmitri Șostakovici. S-a crezut că sunt obedienți unor modele: Brahms legat de tradiția germană ca întreg, temător să nu rămână în „umbra” lui Beethoven, Șostakovici vizibil, dar calm-afectat de Mahler. Între ei, Clara Schumann în „fotografia de grup” reprezentând trei concerte memorabile ale Filarmonicii „Moldova”. Clara Schumann – pianistă de succes, profesoară, înger păzitor al vieții și memoriei soțului mult mai cunoscut, compozitorul Robert Schumann.

Muzica lui Brahms – focul mocnit al romantismului

Cu toată labilitatea inevitabilă a formulelor dorite să condenseze caracteristicile unui stil, ale unei personalități, fixarea lui Brahms de către istorici în continuitatea tradiției clasice trebuie recunoscută. Este prima impresie stabilă în urma audiției muzicii sale, indiferent de gen, programul ieșean de vineri 21 februarie rămânând o dovadă puternică. Nici nu putea fi altfel în cazul monumentalului său opus vocal-simfonic – Recviemul german opus 45 păstrându-și tiparul de scriitură prea puțin alterat de-a lungul secolelor. Motivul este limpede: plângerea, gestul de pietate în urma dispariției ființei iubite se conformează ritualului componistic unanim acceptat, nu poate fi aproape deloc deschis inovațiilor. În plus, Johannes Brahms-omul și-a păstrat mereu „sub cheie” climatul sufletesc, mărturisirile lipsite de cuvinte găsindu-și locul în partiturile îndatorate clasicismului ordonat. Durerea în urma pierderii mamei a fost exprimată cu decența-reticența sensibilului interiorizat ce îți impune dorința, efortul de a-l înțelege. Străduință răsplătită de frumusețea, amploarea, masivitatea, lirismul, echilibrul muzicii. Toate devoalând la audiția atentă înnoirile dorite de orgoliosul singuratic german. Fotografiile, chiar secvențele filmate arătându-l pe Brahms în timpul agapelor prietenești nu contrazic imaginea celui ce purta permanent redingota politeții, a conversației rar atinsă de libertatea confesiunii.

Noutatea din Recviem, detectabilă numai grație experienței de audiție și de lectură acordată istoriei muzicii, constă în schimbarea lentă, dar evidentă a balanței de la rigiditatea versului și a scriiturii de pe portativele înaintașilor – la atmosfera caldă, empatică, înțelegătoare, pe cât posibil atinsă de speranță,  creată de Brahms. Important este că muzica aceasta egalează asceza, chiar hieratismul canonic religios cu fervoarea durerii într-un limbaj stilistic  preponderent romantic, stăpânește ascultătorul pe tot parcursul adăstării în catedrala muzicală numită Recviem.

Evident, efectul dictatorial al muzicii nu ar fi posibil într-o unitate de timp apreciabilă fără rigoarea, adaptarea, cultura, experiența și dăruirea interpreților. Meritul aparține în primul rând conducătorilor celor două ansambluri. S-au întâlnit doi dirijori cu o pregătire solidă, complexă, care, mai mult decât a se lăsa purtați de muzică, o modelează, în măsura în care respectul pentru partitură nu slăbește impulsul artistic personal al interpretului. Sander Teepen a cerut orchestrei foarte mult din ce a lăsat Brahms pe portative, a respectat caracterul grandios, recules, profund liric, sprijinit, completat de corul academic „Gavriil Musicescu”. Exactitatea intransigentă dar creatoare muzical-artistic a Consuelei Radu-Țaga a avut din nou ca rezultat o interpretare fidelă partiturii, sensibilă, emoționantă. Cu plăcere i-am ascultat pe soprana Cristina Grigoraș și bas-baritonul Andrei Yvan, ale căror programări în stagiunile filarmonicii merită repetate.

Muzica și feminitatea?

Cum se știe, actualitatea muzicală internațională este în continuare marcată de includerea unor lucrări de compozitori mai puțin cunoscuți în repertoriile simfonice și camerale. La mijlocul secolului al XX-lea a început acțiunea de scoatere la lumină a creațiilor din epocile medievală și renascentistă de către dirijori, ansambluri, instrumentiști specializați exclusiv/și în interpretarea partiturilor ce reprezintă perioadele istorice menționate (trei nume românești prestigioase au rămas dirijorul Ludovic Bacs, Corul Madrigal și formația Collegium Musicum Academicum). De câțiva ani ia amploare reconsiderarea compozitorilor din etape trecute ale istoriei muzicii, acțiune menită să împrospăteze programele de concert și de recital dominate de autorii situați pe cea mai înaltă treaptă valorică. Unul dintre interpreții adaptați deplin, spectaculos, și acestui traseu repertorial, este pianista Alexandra Dăriescu. Ea a interpretat în recital, a înregistrat pe disc în anul 2019 Preludiul în re bemol major de Lili Boulanger, o speranță a componisticii franceze, pierdută prin dispariția sa din viață la numai 24 de ani (1918), a inclus în repertoriul propriu Concertul în la minor opus 7 de Clara Schumann, imprimat cu Orchestra Philharmonia din Londra dirijată de Tianụi Lu, publicat în 2024. Am prezentat recent discul apărut sub sigla „Signum”.

Vineri 14 martie, am ascultat lucrarea și în varianta cu orchestra filarmonicii ieșene dirijată de Nicolò Foron. Nu întâmplător, opusul Clarei Schumann a fost ordonat pe disc înaintea Concertului opus 16 de Edvard Grieg, piesă de rezistență, de neîntrerupt succes a repertoriului pianistic. Nu atât tonalitatea identică – la minor – le argumentează vecinătatea în viziunea discografică a Alexandrei Dăriescu, ci consonanța stilistică, romantismul dezinvolt, fluxul melodic înfiorat, lirismul genuin, muzica expansivă pretinzând excelența tehnic-pianistică, lirismul poetic. Sunt caracteristici stăpânite de Alexandra Dăriescu, care le-a subliniat din nou, dovedindu-și locul tot mai important în lumea aglomerată, concurențială, a pianiștilor din toată lumea.

Ascultând-o la începutul serii cu juvenilul Concert-Rondo în re major, KV 382, am regretat că programul încărcat de proiecte nu i-a lăsat de mult timp răgazul să intre mai des în universul mozartian. Adaptându-se admirabil stilurilor impuse de Bach, Chopin, Schumann, Ceaikovski, Șostakovici sau Duilleux (am oferit câteva exemple), Alexandra Dăriescu are muzicalitatea, înțelegerea, empatia, ușurința tehnică, ingenuitatea, seriozitatea, puterea de comunicare cerute de muzica lui Mozart. Bucurându-mă și la audierea Romanței pentru clarinet și pian de Clara Schumann, interpretată în duet cu Mihai Ailenei, nu mi-am putut reține speranța unei întâlnirii a Alexandrei Dăriescu pe scena de concert cu genialul Mutzerl. Evident – Wolfgang Amadeus Mozart.

Șostakovici – un damnat al muzicii, un învingător în lupta cu istoria

Titlul ultimei părți a însemnărilor de azi este grandilocvent, dar numai pentru cei care nu cunosc biografia necenzurată a compozitorului sovietic/rus. Programarea a trei dintre lucrările sale importante la interval de numai două săptămâni, lucrări născute din climate politice încrâncenate, justifică formula definitorie de mai sus. Argumentată probabil de apropiata comemorare a dispariției compozitorului (9 august, cinci decenii de la dispariție), includerea Concertului nr. 1 pentru vioară, a Simfoniilor a IX-a și a X-a a înlesnit în mod substanțial cunoașterea mai profundă a unor eșantioane definitorii din creația lui Șostakovici, a unor capodopere în genurile concertant și simfonic.

Simfonia a IX-a este un prag în fața căruia mulți compozitori importanți s-au oprit. Îi lăsăm la o parte pe Haydn – cu 106, pe Mozart – cu 41, pe Șostakovici – cu 14 simfonii. Să ne gândim la Beethoven, la Bruckner, la Mahler, cărora superstiția le-a întrerupt seria. Șostakovici a dorit să continue, impulsul lăuntric a învins motivul blocării celorlalți. Muzicianul-patriot care ar fi dorit să plece voluntar pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a rezonat intens, dureros, la tragediile inimaginabile întâmplate în anii marelui conflict, și-a închipuit, ca atâția conaționali, asemenea intelectualității ruse, că sfârșitul războiului va argumenta și pentru el compunerea unei ode a bucuriei. Asta au dorit și oficialitățile sovietice în 1945. Dar cursul politic s-a îndreptat rapid spre război intern, plănuit de Stalin cu intelectualitatea, spre a-și conserva puterea. Șostakovici și-a exprimat dezamăgirea în Simfonia a IX-a în mi bemol major, opus 70. Nu un imn entuziast, glorificarea viitorului dorit luminos, ci imaginea clară a dezamăgirii, colorată intens cu accente sumbre, sarcastice, ironice – în total dezacord cu momentul istoric nutrit în toată lumea de speranță. Important a fost că semnalul ideatic al simfoniei a ajuns la înțelegerea tuturor: profesioniștii muzicii și aparatul politic oficial. Dincolo de opulența ideilor melodice, de virtuozitatea orchestrației, de spectaculozitatea fluxului sonor-expresiv, Simfonia s-a dovedit gestul curajos de avertisment al compozitorului cu adevărat cetățean, obligat să-și înfățișeze convingerile nu doar prin declarații pe linia oficial impusă, ci în limbajul muzicii care nu minte.

Peste câțiva ani, în 1948, Simfonia a IX-a a constituit unul dintre motivele declanșării campanei oficiale violente împotriva muzicienilor, Șostakovici fiind atacat cu violență la Uniunea Compozitorilor, în presă, umilit în forme astăzi inimaginabile. Atunci a demonstrat un curaj nemaiîntâlnit în țara sa, de necrezut și de neînțeles oriunde în lumea liberă: în urma atmosferei conflictuale din ședințe, ajunsă la paroxism, revenit acasă, a început să compună Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră în la minor opus 99. Mult mai târziu au fost publicate cuvintele sale din acel moment: „dacă îmi vor tăia mâinile, voi compune cu creionul între dinți”! Și Concertul pentru vioară exprimă anxietatea, disperarea, tragedia societății sovietice din perioada postbelică, scăpată de tragedia războiului de pe front, învinsă de tragedia războiului purtat de un dictator cu propria țară.

Al treilea moment în relația lui Șostakovici cu puterea politică l-a constituit Simfonia nr. 10 în mi minor, opus 93. Un contrast între frică și curaj. După ce, timp de 8 ani, nu a mai compus simfonii marcat de pericolul ciocnirii cu regimul comunist, imediat după moartea lui Stalin în 1953, Șostakovici a compus ceea ce s-ar putea sub-intitula Simfonia răului, a X-a. Deși, evident, nu a declarat niciodată explicit, ci doar aluziv, partea a II-a, Scherzo, de mici dimensiuni însă de o agresivitate, de un dramatism impresionante, este portretul lui Stalin. Întreaga lucrare monumentală este un poem-fluviu impresionant, covârșitor din punctul de vedere al climatului dramatic-tragic, exprimat liric-poetic, ce ne îndreaptă gândul spre finalul lipsit de speranță al Simfoniei Manfred de Ceaikovski, dacă finalul lui Șostakovici nu ar fi luminat, totuși, de speranța în care autorul a crezut, acordându-i însemnele scriiturii maiestuoase, grandioase, imnice, în tonalitate majoră, pentru întregul complex instrumental.

Descriind împrejurările politice, rolul ingrat, tragic, jucat de omul și muzicianul Șostakovici și în acei 8 ani istorici (1945-1953,) substanța muzicală din seria celor trei lucrări, am dorit să subliniez performanța de care s-au învrednicit toți membrii orchestrei simfonice a Filarmonicii „Moldova”. Calitatea excepțională, dar și complexitatea, dificultățile redutabile ale partiturilor rămân provocatoare chiar pentru un ansamblu simfonic experimentat, cum este cel din Iași. Opusurile acestea pretind în același grad performant omogenitate, pentru că tempourile rapide pot provoca ușor desincronizări între partidele instrumentale, mici rateuri de atac și intonație ale sunetului, sincope în fluența discursului muzical, insuficiențe și redundanțe expresive.

Cele două simfonii mai sunt atractive pentru instrumentiștii din orchestră deoarece Șostakovici le-a rezervat aproape tuturora momente solistice – fapt mai rar posibil în multe creații simfonice unde prevalează cântul în ansamblu. Toți au atins performanța, numele tuturor ar trebui consemnate aici. Dacă mai ținem seama de raritatea programării simfoniilor acestui compozitor genial, se împlinește explicația determinării cu care orchestra ieșeană s-a achitat la mod superlativ de interpretarea opusurilor în discuție.

Evident, rolul celor doi dirijori a fost esențial. Deși tineri, Tiran Nikogosyan (la 28 februarie, în Simfonia a IX-a) și Nicolò Foron (la 14 martie, în Simfonia a X-a) au investit în actele muzical-interpretative minuțiozitate a șlefuirii detaliilor, viziune a întregului, admirabilă participare afectivă.

Cuvinte de apreciere se cuvin lui Valentin Șerban, solistul Concertului pentru vioară și orchestră (la 28 februarie), care a argumentat cu superbie reprogramarea lucrării într-un viitor nu prea îndepărtat – tot sub arcușul său, ori în altă viziune interpretativă la fel de reușită.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video