Tanti Aurica Prună, lingvista cu mop de la Litere. O poveste cu tâlc de la Universitate

Tanti Aurica Prună spăla conștiincios coridorul de la parterul Universității, unde funcționa Facultatea de Litere. Părea să se fi obișnuit cu noul ei statut social, de femeie de serviciu. După nouă ani de șomaj, vestea reintrării într-o dinamică profesională îi produsese bucurie. Se săturase să fie bonă, tracasată la nesfârșit de prichindei insolenți și agitați… Directorul administrativ îi „arondase”, imediat după angajare, ca „sector”, zona din clădire în care se aflau incintele Literelor. Aurica nu a îndrăznit să sufle vreo vorbă despre preferințele sale de lucru. Iată însă că Dumnezeu – avizat asupra fascinației ei pentru Filologie, manifestate încă de la vârste fragede – rânduise să o pună în vecinătatea umaniștilor. Tanti Prună nu cocheta neapărat cu literatura, dar avea o mare înclinație pentru lingvistică. O preocupa sensul cuvintelor, se străduia să ghicească, pe bază de raționamente semantice ori fonetice, proveniența, istoricul și evoluția diverselor lexeme de care se ciocnea în viața obișnuită. De pildă, aflând întâmplător că, în franceză, la picior se zice pied, realizase singură că termenul de trepied venea de la semnificația trei picioare și își înnebunise bărbatul, într-un an, la Sărbători, cu această revelație: „Sile”, îl tot bodogănea ea, „tu îți dai seama că, atunci când fixezi bradul în trepied, tu îl pui de fapt pe trei picioare?” Sile nu-și dăduse seama, însă, la un moment dat, sătul de prelegerile soției, mârâi o sudalmă printre dinți, sugerând – tot în plan semantic, cum ar veni – că putea merge mult mai departe cu iritarea.

La fel, tanti Aurica decisese, cu puternice argumente fonetice, că usturoiul și ceapa (pe care ea le consuma cu nesaț, în pauza de masă, pe când mai lucra, în prima tinerețe, la RAJAC, în postură de supraveghetor la pompa de apă) trebuie să vină de la verbele a ustura și, respectiv, a înțepa (nu se dumirise complet dacă „ceapă” se leagă, într-adevăr, ca sonoritate, de „înțeapă”, dar asupra acțiunii propriu-zise nu avea îndoieli: de câte ori mâncase ceapă în exces, limba o înțepase supărător, ceea ce arăta că strămoșul-creator de limbă numise obiectul în cauză sub presiunea iritațiilor bucale). Înțelese, de asemenea rapid, că automobilul înseamnă ceva care merge singur, că directorul implică un personaj care dă direcția și, prin deducție rațională, conduce, administrează un sistem, că pisica trebuie să fie, necondiționat, animalul care răspunde la chemarea pis, pis, că maimuța, obligatoriu, se maimuțărește și că arborescent nu poate fi decât ceva ramificat precum un arbore. Încet-încet, femeia de serviciu ajunsese să posede un impresionant bagaj de informații lexicologice. Se considera autodidactă (stabilise semnificația cuvântului: cel/cea care studiază singur, în afara școlii) și lua ca predestinare (a fi menit să ai o anumită traiectorie a destinului, își spuse iute) situația de a fi ajuns să lucreze pentru Facultatea de Litere.

Într-o dimineață, mișcând teul (de la litera T, bineînțeles, gândi Aurica) în linii paralele pe coridor, îi observă pe decan și prodecani discutând și îi salută entuziast (o învățaseră colegele să fie atentă „cu ăștia”, că niciodată nu știi când „îți trântesc un referat negativ”): „Să trăiți, domni profesori!” „Săru’ mâna!”, „Bună dimineața!” răspunseră cei trei – parcă puțin speriați –, ferindu-se din calea zglobiului instrument de spălat podelele. Tanti Prună traversa în galop culoarul, apoi revenea, cu un aer ghiduș, pe partea cealaltă, făcându-i pe profesori să se întoarcă tulburați la locul inițial. Într-un târziu, obosit de aceste „manevre”, unul dintre prodecani se depărtă spunând: „Eu m-am dus!” Auzindu-l, femeia de serviciu strigă hotărât: „Apăi, domnu’ profesor, dacă ne ducem, nu ne mai întoarcem. E drumul ăl făr’ de sfârșit. Am plecat, așa se spune corect. Adică mă mai și întorc.” Prodecanul o privi chiorâș, pe sub ochelari, fără să răspundă. Decanul râse însă, intervenind: „Așa, doamnă, ziceți-i! Omul este profesor la Litere și nu știe!” „Ba știe, domnu’ decan, da’-i obosit, că-i sesiune!” mai preciză tanti Prună, urmându-și traseul.

La finele lunii, fu chemată de directorul administrativ care îi zise: „Aurica dragă, tu ai fost angajată la noi pe perioadă de probă și ce-mi făcuși? În patru săptămâni, ai fost evaluată de conducerea Facultății de Litere cu 1 din 5. Asta înseamnă complet nesatisfăcător. Din punctul meu de vedere, ești cam indolentă. Va trebui deci să pleci”. Strângându-și lucrurile, tanti Prună se gândea cum pot ne și in să transmită, amândouă, ceva negativ: nesatisfăcător – care nu îți dă satisfacție și indolent – care nu îți dă doleanță, adică dorință, constată pentru sine Aurica. În privința ultimului era totuși de acord. Realizase, în câteva săptămâni, că nu prea avea dorință să spele veceuri. Mai bine ar încerca să găsească un job la soră-sa, la Torino. Se simțea dolentă, care va să zică, să plece la muncă în Italia.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video