Aşa se cuvine nu doar într-un oraş multiconfesional cum este Clujul, ci oriunde Mântuitorul lucrează în mintea şi conştiinţa oamenilor. Vrednicia lui venea din faptă şi duh, din felul în care a înţeles şi a practicat simplitatea şi smerenia, dar cu deosebire a adus pacea şi înţelegerea în cetate. I-a fost rânduit prin lucrarea proniei cereşti să fie al doilea păstor greco-catolic din inima Transilvaniei, după anii lungi ai pustiului roşu, în care această credinţă a fost interzisă brutal. Şenilele armatei de ocupaţie ruseşti şi cizmele comuniştilor autohtoni - executanţi zeloşi ai ordinelor primate de la Soviete - au trecut peste bisericile şi vieţile credincioşilor de rit greco-catolic. Ei voiau să stăpânească totul şi fără crâcnire, în vreme ce apartenenţa acestei biserici la Scaunul Romei era percepută ca un pericol. De aceea nu au avut milă faţă de credincioşi şi nici urmă de preţuire pentru misiunea pe care această biserică a avut-o în procesul renaşterii ideii şi demnităţii naţionale a românilor ardeleni. Fără lucrarea ei temeinică, fără şcolile pe care le-a ctitorit şi ideile regeneratoare pe care le-a pus în acţiune, lovind cu trecutul în prezent, e greu să ne imaginăm naşterea naţiunii române, necum să întrezărim clipa astrală a Unirii cele mari de la 1918. Toţi românii au beneficiat, indiferent de loc şi confesiune, de ideile regeneratoare, de cărţile de învăţătură şi de soluţiile fundamentate în lăuntrul creuzetului cultural, spiritual şi patriotic pe care slujitorii acestei biserici l-au zămislit. Timpul s-a întors în tenembre, în vreme ce istoria naţională a fost amputată de una din experienţele sale esenţiale, care ne amintea de originea noastră şi de vocaţia Europeană. Sovietizarea a devenit „legitimă” abia după desfiinţarea Bisericii greco-catolice, fostă biserică naţională, alături de cea ortodoxă, după Constituţia din 1923.

I-a fost dat unui ieşean, coborâtor dintr-o mamă franţuzoaică, nepoata ultimului consul francez din oraşul celor şapte coline, dar şi nepot al unuia dintre cei mai iluştri cărturari români, savantul Petru Caraman, el însuşi victimă a regimului, să-i urmeze peste un timp dureros, în scaunul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, eminentului patriot, rezistent anticomunist şi mărturisitor neînfricat al credinţei, Iuliu Hossu. Ce constelaţie de personalităţi se înlănţuie în acest scenariu al istoriei? Şi care înţelesuri tainice, adânc creştine ne dezvăluie istoria, dacă suntem de bună credinţă! Iuliu Hossu, episcop martir, beatificat în anul 2019 de Papa Francisc, cu prilejul vizitei sale istorice în România, în fine, episcopii restauratori, George Guţiu şi Florentin Crihălmeanu.

Cu ani în urmă am avut privilegiul să îl cunosc la Cluj, cu prilejul unei ceremonii dedicate memoriei unui alt mare şi nedreptăţit român, venerabilul Ion Raţiu. Episcopia greco-catolică redobândise greu sediul şi biserica istorice, dar între timp lucrurile se clarificaseră, de parcă nu ar fi fost proteste şi contraproteste acolo, în anii trişti ai primarului Funar. Ne-a întâmpinat un tânăr sfios, cu privire caldă şi pas măsurat, ne-a arătat sediul episcopiei, de o simplitate monastică, după care ne-a condus în salonul de festivităţi. Era chiar episcopul locului, dar nimic nu te ducea cu gândul la aceasta, într-atât de cald, de firesc şi familiar ne-a îmbrăţişat, de parcă ne-am fi cunoscut de o viaţă. Ne-a mărturisit că are rădăcini ieşene, dar nu a făcut nicio trimitere la familia lui ilustră. Aveam să aflu mai apoi aceasta, de la prietenul meu, istoricul Dănuţ Doboş.

Omul se exprima prin gesturi tandre şi o privire blândă aproape copilărească, mai mult decât prin cuvinte. Pentru cuvinte ne-a indicat pe noi, oaspeţii. Nu întâlnisem prea mulţi ierarhi, de aceea îmi imaginam că trebuie să fie nişte oameni plini de importanţa misiunii lor. Prin contrast cu aşteptările/ prejudecăţile mele, omul Florentin Crihălmeanu te îmbrăţişa cu privirea şi te invita să îi devii prieten. Am înţeles atunci cât de frumoasă, creştină şi autentică podoabă este simplitatea. Astăzi îmi imaginez că dacă l-aş fi întâlnit pe stradă, primul îndemn, pe care ţi-l sugera chiar el, ar fi fost să-l salut prieteneşte: „Ce mai faci, Florentin?”. Dar pentru că nu am avut prilejul acestei familiarităţi, acum trebuie să spun cu tristeţe în suflet: Drum lin printre stele, bunule păstor!

Mihai Dorin este istoric şi publicist