Orice mare iubitor al sportului are sentimente contradictorii în ultimii ani. În privinţa sportului şi a (re)integrării Rusiei în variantăputinistă. Nu neapărat de acum, ci de vreo şase ani, de când presa liberă a dezvăluit sistemul de dopaj organizat până în cele mai mici amănunte de măicuţa pravoslavnică. Sportivii ruşi nu au participat la Jocurile de la Rio, ceea ce a frânt inimile unora. Personal, ca iubitor de atletism, am suferit pentru inegalabila „ţarină” Elena Isinbaeva, care, după o revenire cu titlu mondial în 2013, a devenit mamă şi şi-a pus toate nădejdile într-o reîntoarcere în arena olimpică pe pământ brazilian. Ulterior, s-a găsit o cale de compromis: fiţi bine veniţi, prieteni, dar numai cei cu onoarea sportivă nepătată, şi fără steaguri, fără imnuri, fără numele măicuţei. Un fel de două feluri, fiindcă Rusia sportivă şi-a făcut mendrele în continuare. Pentru cei setaţi pe paralele cu măreţul inamic ideologic, USA, este bine de amintit că după scandalul imens cu laboratoarele BALCO de la începutul mileniului şi, mai ales, prin dezvăluirile privitoare la marele trişor Lance Armstrong, SUA - pesemne, intrigate de echipa departamentală pe care a reprezenta septuplul tâlhar al Turului Franţei - au luat taurul de coarne şi au rupt pisica în două. Ce a fost, a fost, de-acum americanii s-au pus în fruntea luptei antidoping, mai ales că au fost scoase din arhive bănuielile privitoare la presupusa muşamalizare a unui caz mult mai tare decât al lui Lance, Marion Jones şi a celorlalţi: a lui Carl Lewis. De atunci, sportivii americani prinşi cu instalaţii în sânge s-au rărit, s-au cam rărit şi ruşii necinstiţi, iar cazuri de dopaj mai întâlnim tot prin apropiere; Belarus, Ucraina, Kazahstan, discuţiile privind cicliştii britanici de la Sky (actualmente INEOS) neajungând la o finalitate.

Astfel, spre deosebire de anul olimpic 2016, anul olimpic 2020 (2021) a decurs normal. Acum, însă problema „bolnavului Europei”, parafrazându-i pe istoricii secolului XIX-lea, a reapărut într-o variantă mult mai gravă - invazia din Ucraina. Dacă în privinţa dopajului „socialist-ştiinţific” organizat, problema emana din morala sportivă, acum e altceva: mor oameni nevinovaţi şi nu puţini.

Cele mai multe dintre federaţiile sportive au exclus Maica Rusie şi Pupila Belarus din structurile sale, deşi au încercat la început paradigma anterioară: fără steaguri, fără imnuri, cu denumirea ascunsă în sintagma „Federaţia Rusă de...”. Acum este cu totul altă situaţiile: asociaţiile profesioniste din tenis şi-au manifestat deja dezacordul faţă de boicotul oficial, arătându-şi, de fapt, faţa sindicalistă. Ce vină are Medvedev că şeful cel mare de la Kremlin e un criminal megaloman? În iarnă aţi sărit cu gura de Djokovic că nu s-a vaccinat şi acum vă năpustiţi la gâtul lui Rublev, Medvedev sau al Kasatkinei? S-a încercat o bălmăjeală cu declaraţii de condamnare a regimului moscovit ca un criteriu de admitere, dar asta ar pune în pericol siguranţa sportivilor. Şi nu puţini ar întreba de dreptul la opinie.

Iată că, în timp ce Rusia a fost exclusă din competiţiile fotbalistice, de la patinaj artistic, de la atletism şi celelalte, tenismanii au rămas nestingheriţi pe terenuri. Conservatorii englezi (nu în sensul politic) au spus: „nici picior de rus veliko- sau-bielo, la turneele noastre pe iarbă, cu Wimbledon în frunte! Ca replică, ATP, urmată de fidela WTA au decis să nu mai acorde puncte la Wimbledon.

O idee scoasă din ceaun pentru că nu ajută echitatea sportivă. Acum, Djokovic are mare dreptate să fie revoltat: dacă a pierdut punctele de la Australian Open pe hambâţul său personal, pierde punctele cucerite anul trecut de la Wimbledon pe prostia altora. Culmea e că fotoliul de lider ATP ar putea să-i revină după marele turneu din iulie proscrisului Medvedev, exclus din competiţie! Este greu de etichetat ATP şi WTA drept filo-ruse, dar deciziile luate cu rama rachetei cam  conduce la asemenea concluzii.

Djokovic este doar un exemplu; mulţi jucători şi jucătoare care au performat bine anul trecut se simt frustraţi. Premiile în bani nu s-au retras, dar punctele alea contează: fie pentru „seeding-ul” la alte turnee, fie chiar pentru calificarea la Turneele Campionilor. Nu este greu de crezut că Putin, dacă mai are timp de analizat sportul (fost) alb, ar râde în barba pe care n-o are. Merită detonatorul atâtor nenorociri o astfel de satisfacţie? Dacă ar mai trăi actorul Toma Caragiu, ar exclama „C-aşa-i în tenis!”.