Aşa că, pe la 11, am închis măgă/oaia şi m-am dedat altor suficienţe/ iminenţe. Mi-am, de fapt mi s-a tuns/ ras barba. M-am uitat într-o oglindă: îngrozitor! I-am şi spus „frizerului” (improvizat) că barba asta („de scrum”) avea vreo jumate de veac vechime, ieşind victorioasă din multe războaie în care unii (şi alţii) au vrut s-o radă. Întrucât, încadrându-mi armonios faciesul, nu „cadra” cu est/etica socializdă (ar fi zis eternul şi fascinantul Luca Piţu) a unui redactor radio, mai apoi a unui redactor de revistă. Frizerul s-a scuzat că maşinuţei de tuns îi lipsesc nişte lame fine... În plus, văgăunile şi dâmburile feţei nu stimulează arta şi precizia execuţiei...

***

... Apoi am mâncat şi-am băut - un vinişor rubiniu, de ţară, atrăgător. Şi pe urmă... somn lăbărţat, pe canapea . „Întinsă, leneşă, pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea”. La Arghezi, desigur, la mine-n carte nu suferă nicio domniţă: toate-s fericite. Pe la 5 p.m., când m-am trezit, „era ceaţă peste tot,/ ca-n borcanul cu compot” (azi am ce am cu Arghezi)... A trebuit s-aprind lampa. Veioza mea-i ca o lampă, are nişte tije, nişte frunzuliţe de-oţel, de jur împrejur. Avea şi-un abajur galben-cerat... care cam prea-mi obtura luminaţia. Aşa că l-am înlocuit c-o diplomă-carton, primită acu vreo două decenii, când eram „mai-marele”/ tartorul Concursului (astral) de poezie „Veronica Micle”. Cartonul s-a tot îndoit, de-atâta ab/uz, are şi nişte fracturi, da’ încă-şi face datoria: luminează, însă nu deşteaptă. Şi-mi alină doru de poezia Muzei eminesciene, inscripţionată fiindu-i una, pe verso. Iat-o: „Frumoasă, sfântă poezie,/ Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu/ Pe dulcea ta zădărnicie/ Cât preţ a pus sufletul meu.// Cât îmi părea că sunt de mare/ Că idol eu mi te-am ales,/ Cu ce avânt şi adorare/ Prinos adusu-ţi-am ades.// Adânca mea cucernicie/ De mitul tău când s-a legat,/ Pe dulcea ta zădărnicie,/ Sufletu-mi jertfă ţi l-am dat. („Convorbiri literare”, XX, 1886, nr. 9, 1 dec., p. 799). Ce-ar zice un eminescolog vânjos (am câteva nume pe limbă), citind o aşa idolatră poemă? Da-i la mintea cocoşului (din „Punguţa cu doi bani”) că nu poezia a sedus-o pe Muză, nu aceasta i-a fost idol şi i s-a jerfit, ci, desigur, dumnealui, Poetul, musagetul (cum zice colega mea de filoloagă studenţie, Viorica S.Constantinescu). Însă convenţia etică şi poetică i-a dictat să recurgă la o stratagemă, ca să înşele vigilenţa copoilor de la „Convorbiri”, între care dulăul Titu (Maiorescu) încă o hămăia peste tot. Dreptu-i că, cei de la „Convorbiri” luaseră ţepe şi mai şi, de-ar fi să amintim doar poema „La noi e putred mărul”, a Hasdeului den betrani, pe care o panotaseră pe chiar prima pagină...

***

...Efectul întârziat al rubiniului, plus „vremea închisă şi umedă”, plus ne-mplinitul somn, din precedente zile şi nopţi, m-au făcut să trag la pat implacabil. Am deschis, totuşi, tv, pe snooker, ăsta-i somnifer garantat, şi (pare-se) fără efecte secundare. Când m-am trezit, ceasul arăta 0,01. Ăia, pe micul ecran continuau să bage biluţa-n găurică. Şi-acum ce fac, după atâtea ore de somn, neîntrerupt nici măcar de obişnuita-mi corvoadă nocturnă? M-am foit, m-am, cât de cât, animat, până la fereastra din bucătărie. Plouase, era răcoare şi întunecime cât cuprinde.

***

Şi visul? Când m-am trezit, la miezul nopţii, îmi era foarte clar, dar încă un somn l-a estompat, l-a destrămat. În toţi aceşti ani cred că te-am visat doar de două-trei ori. Vise puternice, mici naraţiuni. Sigur, vise ale frustrării. Le-am şi consemnat pe unde am apucat – când ţineam Jurnal, sau în câte-o aşa zisă scriere „de ficţie”. Acum? Eram cu o femeie, contur neclar, aproape imaterial. Îi reproşam că nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte. Atunci ai apărut tu, într-o cămaşă albă, lungă, vaporoasă. M-ai îmbrăţişat, m-ai şi consolat, parcă-ai fi vrut să mă îmbuni: „Las’ că-ţi spun eu cuvântul acela..., să ştii că l-am simţit mereu, chiar dacă nu ţi l-am spus niciodată...” Dar nu mi l-ai spus nici în vis. (12.6. 020)

***

Am pierdut şirul acestor consemnări, de-atunci, din iunie. Şi-ale altora, din interval, arhivate sub diverse titluri, care, după o vreme, nu mai ştiu la ce se referă. Şi-ar trebui să accesez multe texte, ca să aflu despre ce-i vorba în propoziţie.

Penultimele zile au fost... cum au fost, dar nu vreau să vorbesc despre asta. Ci doar despre visul de ast-noapte. Da, l-am visat pe Tata. Nu-mi amintesc să-l mai fi visat, deşi aproape sigur că s-a mai petrecut, cine ştie când. Acum era într-o casă nouă, într-o vilă, de vreo două-trei etaje, foarte arătoasă, cum noi n-am avut niciodată. (Semăna oarecum cu „Vila Sonet”, unde am muzeografiat, la început de veac nou şi de mileniu.) Tata se afla undeva la etaj, era şi Mama acolo, o simţeam, parcă-i auzeam respiraţia. Dar nu mi s-au arătat, nici el, nici ea. Măi, da’ ce casă grozavă aveţi, am zis. Tata a râs, râsul lui scurt şi... cuprinzător, fără înflorituri. Culege nişte ceapă din grădină, mi-a zis, că n-am luat ceapă... Am înţeles că pregăteau prânzul, masa, iar lui îi venea greu să coboare după ceapă. Da, tată, uite-acum o culeg...

Şi m-am trezit.

Acum îl văd cu ochii minţii pe Tata, în diverse ipostaze, împrejurări. Şi mă gândesc la faptul că, uite, sunt pe punctul de-a depăşi (cu puţin) vârsta lui. Ca-n vis. (23.11.020)

Nicolae Turtureanu este poet şi eseist, director-fondator al revistei „Cronica veche”