Ca şi cum ai lua un pumn în burtă – despre cărţile lui György Dragomán

György Dragomán este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori maghiari contemporani. Născut în 1973 la Târgu Mureş, s-a stabilit în 1988 în Ungaria, împreună cu familia. A studiat filosofia şi literatura engleză la ELTE, în Budapesta, şi a lucrat la o teză de doctorat despre proza lui Samuel Beckett, traducând în acelaşi timp din operele lui Beckett, James Joyce, Ian McEwan şi Irvine Welsh. Dragomán a debutat în 2002, cu volumul A pusztítás könyve (Cartea desfacerii), care a primit premiul Bródy, urmat în 2003 de piesa de teatru Nihil şi în 2005 de romanul A fehér király (Regele alb; Polirom 2008, 2017), care a fost distins în Ungaria cu premiile Tibor Déry şi Sándor Márai şi a fost tradus în peste 30 de limbi, în prezent existând şi un proiect de ecranizare a cărţii în Marea Britanie. În 2011, lui György Dragomán i s-a acordat premiul literar Jan Michalski pentru acelaşi roman. În 2014, prozatorul a publicat romanul Máglya (Rugul; Polirom, 2015), care s-a bucurat de un succes instantaneu în Ungaria şi a fost preluat de edituri din Statele Unite, Olanda şi Germania, confirmând valoarea unui autor cu o viziune şi un stil ce au cucerit deja un public larg.

În acel moment, cel mai recent titlu apărut în limba română de György Dragomán era Rugul (Edi­tura Polirom, 2015, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă), un roman pe care scriitorul originar din Târgu Mureş îl publica la aproape un deceniu distanţă de Regele alb, o carte care impresionase şi care era deja tradusă în toată lumea. Regele alb îl făcuse cunoscut în România pe Dragomán, care scrie în maghia­ră, după ce s-a stabilit în Ungaria împreună cu familia înainte de 1990.

În aceeaşi întâlnire de la Casa FILIT, scriitorul a fost rugat să facă o recomandare din literatura central-est-europeană, să pună în lumină o carte despre care se vor­beşte prea puţin. Ce este norocul a fost titlul menţionat de Dragomán, un volum de proză scurtă mai puţin remarcat la noi, publicat în 1989 la Editura Kriterion. Am reţinut la acea vreme motivul recomandării. Cartea lui Székely János, a spus György Dragomán, „te face să te simţi ca şi cum ai lua un pumn în burtă“.

O senzaţie asemănătoare am avut după ce am citit Rugul, un roman care mi-l făcuse cunoscut pe Dragomán altfel decât îl ştiam din Regele alb. Și de aceea vreau să povestesc mai întâi despre acest roman, puternic diferit faţă de ce am mai citit de acest autor.

Rugul

Emma este o adolescentă crescută la orfelinat, după ce părinţii ei au murit în urma unui accident. Într-o zi însă, o bătrână pe care nici nu o cunoaşte, cu umeri ascuţiţi şi degete osoase şi cu chipul învăluit într-un un batic mare şi negru, vine să o ia „acasă“.
Bătrâna este bunica ei din partea mamei, astfel că este de presupus că gestul recuperatoriu reprezintă un punct de plecare pentru Emma în a descoperi mă­car o parte din trecutul familiei.
Am simţit că Rugul este alt­ceva încă de la primele pagini, când am înţeles că am de a face cu o naraţiune la persoana I, dar cu o voce feminină, fetiţa fiind cea care povesteşte. Perspectiva este răsucită faţă de Regele alb, unde, deşi vârsta protagonistului este apropiată, acolo este vorba de un băieţel. Nu ştiu în ce măsură ar fi contat ca şi aici să avem o voce masculină, însă am fost cucerit de încercarea lui Dragomán de a scrie totul din punctul de vedere al Emmei, care descoperă treptat întâmplări din trecutul familiei sale, cu accentul pus pe povestea bunicului şi pe cea a tatălui, ambele cu substrat politic şi social.

„Un experiment despre cum să vorbeşti fără să vorbeşti“ – aşa îşi definise scriitorul cartea la un alt eveniment important, dispărut azi din păcate, anume Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti. Fabulos construit în Rugul nu este neapărat personajul Emma, ci cel al bunicii ei, care ţine în mână tot ghemul amintirilor. Sunt lupte interioare pe care Dragomán le gestionează cu măiestrie, pentru a o transforma pe bunică într-un personaj complex.

Ea crede, pe de o parte, că totul poate fi uitat, şi cele mai importante lucruri, şi cele mai plăcute, dar şi cele mai neplăcute, dar pe de altă parte consideră că amintirile ne reprezintă şi ne definesc. De fapt, noi suntem ceea ce ne amintim: „trebuie să ne amintim totul, pentru că doar atât avem, ceea ce ne amintim, ceea ce uităm nu mai există, dispare din trecut, dispare de pe lume“.

Da, după ce citeşti Rugul te simţi ca şi cum ai lua un pumn în burtă, aşa cum spunea Dragomán despre cartea lui Székely János, Ce este norocul, pentru că durerea povestită de el pare ruptă din tine. Nu ai cum să nu empatizezi cu trecutul personajelor sale şi cu luptele lor, mai ales că dincolo de orizontul familial este vorba de un context sociopolitic care nu-ţi este străin. Ce uneşte planul larg al cărţii de cel intim, al psihologiei personajelor sale este dorinţa puternică de a lua totul de la capăt. E nevoie de un nou început, ceea ce se simte atât în focul acela eliberator în care sunt arse tablourile şi căr­ţile dictatorilor, cât şi în cel în care dispar lucruri care o leagă pe bătrână de trecut şi de soţ.

Regele alb

Focul din Rugul mi-a amintit de un episod cu o încărcătură simbolică asemănătoare din Regele alb, când arde o parte dintr-un lan de grâu în urma luptei dintre două găşti de adolescenţi. Pe câteva zeci de pagini, care culminează cu acest moment, Dragomán scrie un adevărat microroman de aventuri, de o tensiune incredibilă, încapsulat ca o bilă încinsă în ro­manul mare, Regele alb (Editura Polirom, 2008, traducere din lim­ba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă, reeditare în 2017, în co­lecţia Top10+).

Dszátá, personajul narator al lui Dragomán din Regele alb, crede în primă fază că tatăl lui a plecat împreună cu colegii de serviciu într-o misiune de cercetare secretă. Până la un punct, îi scrie tatălui şi primeşte răspuns de la el, însă adevărul nu întârzie: şirul scrisorilor se opreşte, iar fiul află că, de fapt, tatăl său a fost trimis la „reeducare prin muncă“ la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Cartea are 18 capitole, multe dintre ele fiind dedicate câte unei întâmplări pe care băiatul-narator o redă cu inocenţă şi, nu de puţine ori, cu umor. Rămas acasă cu mama, Dszátá resimte dorul de tată, aşa cum Emma din Rugul este marcată de dispariţia ambilor părinţi. Lipsa aceasta deschide portiţa către o maturizare pe repede înainte, în care un rol important joacă nu doar sistemul opresiv, ale cărui tentacule ajung până la inocenţa lui Dszátá, ci şi toţi prietenii sau „inamicii“ cu care-şi petrece timpul băiatul.

„Romulus Frunză mi-a spus să-mi intre bine-n cap că războiul nu e niciodată o treabă cinstită, e o chestie de victorie“, notează Dszátá una dintre lecţiile cele mai importante ale perioadei respective. „În timp ce, de peste tot, mă asaltau hohote de râs, mi-am bă­gat o mână-n buzunar, şi-am pipăit fotografia tatei, şi-am simţit că mă podideşte plânsul, dar am strâns din dinţi, şi am făcut stân­ga-mprejur, şi am început să alerg spre blocul nostru, auzindu-i cum încă râd de mine, şi nu ştiam ce-o să-i spun mamei, goneam şi-atâta tot, rugându-mă să nu mai ajung acasă niciodată.“
Succesul de care s-a bucurat Regele alb are la bază contrastul dintre lejeritatea povestirilor lui Dszátá, continuitatea frazelor sale lungi, în care este atent drămuită candoarea sa, şi duritatea fundalului, a perioadei în care are loc acţiunea. Citind cartea poţi să presupui că Dszátá este un alter ego al scriitorului născut în 1973 la Târgu Mureş, unde a locuit până la 15 ani, dar acest lucru contează prea puţin. Personajul Dszátá este remarcabil construit, iar drama lui ajunge la cititor ca o otravă lentă. Pe crăpăturile aproa­pe insesizabile ale peretelui narativ, unde remarci mai ales întâmplări amuzante, povestite cu har, se scurge substratul ideologic al vremii.

Un episod relevant în această direcţie este cel în care un ofiţer îl avertizează pe Dszátá, portar la fotbal, că în Uniunea Sovietică s-a produs un accident la o centrală nucleară şi că ar face bine să nu atingă mingea, care ar putea aduna radioactivitatea din iarbă. Mesajul acesta vine în contrast cu duritatea antrenorului-terorist „nea Gică“, ale cărui metode de antrenament sunt extrem de dure pentru vârsta celor cu care lucrează.
Şi acest roman funcţionează ca un pumn în burtă, pentru că deşi pare că citeşti o carte despre universul magic în care creşte un copil, ai de a face cu comunismul şi cu prefacerile unui timp abrutizant, dur şi profund transformator. Pe Dszátá îl schimbă atât partenerii de joacă, cei care-şi confecţionează armuri şi tot felul de camuflaje şi par că se pregătesc de o luptă demnă de Vestul sălbatic, cât şi vremurile în care creşte, cele care transformă familii şi lasă în urmă goluri de neumplut.

Corul leilor

Tot despre relaţia dintre fiu şi părinţi ori mai degrabă dintre generaţii este vorba şi în Corul leilor  (Editura Polirom, 2020, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă), un volum de proze scurte subtil legate atât de Regele alb, cât şi de Rugul, prin forţa evocărilor înrădăcinate în istoria unei familii ficţionale pe care o poţi presupune lesne drept cea a scriitorului.

Aici este tatăl, nu ace­laşi tată lipsă din Rugul alb, ci unul dictatorial, care doreşte ca fiul său să înveţe să cânte perfect la vioară, şi tot acolo este un tată-lipsă, pe care un copil, Marcell, îl asimilează cu muzica, „mamă, e posibil ca muzica să fie tatăl meu“, ori un tată ale cărui tobe au fost arse (din nou apare motivul focului) de soţie şi care acum vrea să se răzbune. Ori un tată căruia fetiţa (revenire la vocea din Ru­gul) îi pregăteşte o supă de pui, ori un alt tată (sau acelaşi) din Boxe care „a început să meşte­rească la boxe în ziua când l-a părăsit maică-mea“.

Există o legătură cu trecutul în mai toate textele lui Dragomán din cartea aceasta. Multe dintre personajele sale sunt afectate de un trecut care nu a mers aşa cum ar fi trebuit, ori de un trecut care nu a depins de ele, ori de un trecut în care au făcut alegeri greşite sau alţii au făcut alegeri greşite pentru ele. Și e o plonjare în acest trecut chiar şi în deschiderea unor proze precum Gheaţă, care sună aşa: „Khalid vine din Siria, e aici de patru zile, în timpul ăsta a fost invitat surpriză la două concerte, mâine zboară înapoi“.

Avem în Corul leilor  nu doar supă de pui, ci şi Ciorbă de peşte, care intermediază relaţiile, leagă prietenii: „Mănâncă şi Petra, degetele ei deschid cu gingăşie scoica, când înghite, gâtul i se încordează. Mă uit la gâtul ei, la pielea-i albă dintre şiragurile de măr­gele verzi, mai iau o lingură de ciorbă împreună cu o bucată de peşte, când o vâr în gură îi simt savorile sărate şi aroma subtilă de unt cu o tentă vagă de nucă, mestec şi înghit“.
Dacă m-aţi întreba ce carte a lui György Dragomán ar trebui să citiţi mai întâi, aş zice că Regele alb. Este romanul care l-a făcut cunoscut şi care îmi pare că surprin­de cel mai bine universul redat de toate celelalte texte ale sale. Însă eu, dacă aş dori acum să îl cunosc, deşi l-am văzut atât la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere FILIT Iaşi, cât şi la Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti, aş încerca mai întâi Corul leilor, unde aş alege o proză scurtă, apoi altă proză scurtă şi altă proză scurtă, cu cât le parcurgi cu atât vrei mai mult şi mai mult şi mai mult.

Publicitate și alte recomandări video