Călăii revoluțiilor

Insolitul volum de versuri al lui Octavian Soviany, Pulberea, praful și revoluția, apărut Casa de Editură Max Blecher, în 2012, se deschide, cu un citat din Lenin: „Atâta timp cât există stat nu există libertate./ Când va exista libertate nu va mai exista stat.” Citatul părintelui revoluției bolșevice conține un paradox. Sau mai degrabă o capcană fără ieșire. În lumea democratică, libertatea e garantată de constituție și de legi. Iar legile acestea și constituția sunt apărate de stat. Dacă statul dispare, cine va mai apăra libertatea, înaltă conștiință umană? Să nu fim naivi. Niciodată conștiința nu te apără de abuzuri. Ci, dimpotrivă, ea dă naștere la complicații și încurcături din cele mai neașteptate. Nu trebuie să ne învârtim prea mult în jurul degetului pentru a înțelege că, în orice timp și în orice loc, libertatea a constituit și constituie și azi un paravan în spatele căruia oamenii puterii fac cele mai murdare jocuri, inducând lumea în eroare.

După preluarea puterii, Lenin nu și-a băut capul cu noțiuni ca libertatea, egalitatea sau fraternitatea, moștenite de la Revoluția franceză, și nu numai că n-a desființat statul, ci a întărit puterea lui discreționară. De fapt, Lenin nu a făcut altceva decât să preia ideile lui Marx și le pună în practică. „Comuniștilor le repugnă să-și ascundă vederile și intențiile. Ei declară fățiș că țelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii orânduirii sociale de până acum”, afirma Marx în scrierile sale. În aceeași ordine de idei, tot el spunea că „nu există decât un singur mijloc de a scurta cumplitele chinuri ale agoniei vechii societăți și sângeroasele dureri de facere ale celei noi: teroarea revoluționară”.

Teroarea revoluționară sau teroarea proletară a fost instaurată în Rusia sovietică pe 17 octombrie 1917 și a funcționat până pe 26 decembrie 1991, dată ce marchează destrămarea URSS-ului. Teroarea a dispărut, dar urmele ei durează și în zilele noastre, nu numai în Rusia, ci și în lumea liberă.

„Am comis nenumărate erori și crima cea mai mare ar fi să nu înțelegem că am depășit măsura”, scria Lenin, făcând referință la abuzurile pe care le-a săvârșit după preluarea puterii politice în Rusia.

Măsura, într-adevăr, a fost depășită cu vârf și îndesat. În timpul dictaturii sale, dar și după moartea sa, teroarea și abuzurile au transformat Rusia sovietică într-un coșmar. Pentru a vedea care sunt cauzele acestei terori, ar trebui să ne oprim nu numai asupra doctrinei leniniste propagate de bolșevici pe tot parcursul exercitării puterii lor, ci și asupra caracterului și a bolilor de care au suferit atât Vladimir Ilici Lenin, cât și cei care i-au succedat la putere. Din lipsă de spațiu, ne vom referi, pe scurt doar la primul.

Referitor la starea sănătății mintale a părintelui Revoluției bolșevice, cercetătoare britanică Helen Rappaport a publicat o serie de documente aflate în arhiva Universității Columbia din New York. După opinia ei, Lenin ar fi suferit de neurosifilis, o formă gravă a sifilisului ce afectează creierul, aducându-l în stare de demență. Precizăm că cercetătoarea britanică a descoperit informații despre natura bolii lui Lenin studiind documente redactate de cunoscutul savant rus Ivan Pavlov, laureat al premiului Nobel, autorul reflexelor câinelui lui Pavlov, care scrie negru pe alb că „revoluția a fost făcută de un nebun căruia sifilisul îi afectase creierul”. Acest document se află azi în arhivele Universității Columbia. Cum a ajuns acolo, nu pot să-mi dau seama.

Conform documentelor, Lenin ar fi infestat de sifilis încă din anul 1902, în urma contactului sexual avut cu o prostituată pe malurile Senei, în perioada sa prerevoluționară. Boala a evoluat de-a lungul anilor, manifestându-se violent abia în ultima perioadă a vieții sale, când starea sănătății sale nu a mai putut fi ascunsă de anturaj.

Se pare că în momentul morții, creierul lui Vladimir Ilici era atât de degradat, încât medicii legiști care i-au deschis calota craniană au rămas mirați că un om cu un astfel de creier a putut nu gândi, ci trăi. Printre altele, la autopsie, s-a constatat că una dintre arterele sale scotea un sunet straniu, de parca ar fi fost o strună dezacordată. Cauza morții sale a fost pusă pe seama aterosclerozei cerebrale de care a suferit, într-adevăr, liderul comunist. Dar ateroscleroza s-a agravat tocmai din pricina neurosifilisului.

Degradarea sănătății mintale a lui Lenin s-a accentuat în anul 1921, când a împlinit vârsta de 51 de ani. Simptomele au fost vizibile, nu numai pentru el, ci și pentru cei apropiați. Lenin avea dureri de cap, insomnii, avea dificultăți și în a menține ritmul obișnuit de lucru, avea și probleme legate de memorie și de găsirea și articularea cuvintelor. Starea sănătății sale s-a deteriorat și mai mult în anul următor, când Lenin a suferi primul accident vascular cerebral. La sfârșitul aceluiași an, se declanșează un al doilea atac, în urma căruia îi paralizează partea dreaptă a trupului. În martie 1923, are loc cel de-al treilea atac, soldat cu paralizarea centrilor vorbiri. Există o fotografie care îl prezintă pe Lenin în acest stadiu terminal. Vladimir Ilici e surprins într-un cărucior cu rotile, micșorat la trup, cu o privire fixă și un aer dement. Oare cum ar fi putut avea 1495 de grame, cum s-a vehiculat în presa sovietică, crierul unui astfel de spectru?

Oare mai e nevoie să adăugăm că pe lângă faptul că Lenin era sifilitic a fost și agent străin și că Marea Revoluție din Octombrie 1917 a fost o făcătură subvenționată de către capitalul bancar german prin intermediul diferiților agenți? Iată ce scria de pildă Winston Churchill referitor la această chestiune: „Totuși, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elveția în Rusia, într-un vagon plumbuit, ca pe un mort. Decizia germană de a sprijini un puci bolșevic în Rusia era dictată, în martie (aprilie) 1917, de iminenta intrare a SUA în război de partea Angliei. Germania avea, de aceea, interesul să încheie urgent o pace separată în Est, cu Rusia”. Germania și alte state prin intermediul diferitelor companii au pompat sume considerabile pentru declanșarea Revoluției în Rusia. Beneficiarii au fost Lenin, iar ceva mai târziu Troțki, care a fost subvenționat de către britanici și americani. Fără acest sprijin, revoluția ar fi fost înfrântă. Dar marile companii americane, precum General Electrics, care a obținut un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei, dar și altele, printre care și Standard Oil Company, controlată de Rockefeller, apoi Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Harvester, Westing House, Ford, Caterpillar, în tandem cu firmele englezești Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson, sau cele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin, și cele italiene Fiat, Nobile, Montefiore au hotărât că a sosit momentul istoric să colaboreze cu bolșevicii pentru a scoate profituri uriașe. Și au colaborat fără scrupule. De asemenea, mulți dintre oamenii de afaceri din domeniul medical de pe Wall Street au făcut, decenii la rând, afaceri cu URSS, obținând și ei profituri la fel de mari. Fără acest sprijin venit din afară, Revoluția ar fi fost înăbușită. E interesant să ne amintim de această perioadă din istoria Rusiei. Căci, ceea ce s-a întâmplat atunci, se întâmplă, în mare parte și acum. Se lucrează cu două măsuri. Una declamativă, alta subversivă. De fapt, între regimul comunist și cel capitalist nu a existat nici un fel de prăpastie. Regimurile colaborau între ele, dacă nu pe față, atunci undeva în subteran.

Iată însă cum apare Vladimir Ilici Lenin în viziunea lui Octavian Soviany: „Eu/ am fost/ inima revoluției,/ linia dreaptă a/ revoluției./ Pe urmă am/ cunoscut/ scaunul cu rotile,/ neputința și boala./ De un timp m-am mutat/ într-o casă de/ sticlă/ și,/ ca-n nopțile lungi de la smolnîi,/ vorbesc cu istoria,/ iar uneori mă gândesc/ cu invidie la/ tovarășii mei./ Toţi s-au acoperit cu pământ./ Cel puțin/ nu sunt la vedere.”

Oare ce au simțit bancherii și capitaliștii germani, americani și britanici care au pompat sume importante de bani în Lenin și în revoluția bolșevică atunci când trupul marelui conducător, dar și marelui trădător al Rusiei, a fost îmbălsămat și depus la mausoleu, pentru a fi adulat de întregul proletariat de pe toate continentele?

Pornind de la spectrul lui Lenin care, alături de Marx, bântuie azi Europa progresistă, Octavin Soviany trece în revistă o parte din „marii oameni ai revoluțiilor”, începând cu Saint-Just, Marat, Roza Luxembrug, Marx, Engels, Lenin, Troțki, Stalin, Che Guevara, Nagy Imre, Pol Pot, prezentând și latura umană a acestor scelerați ce au umplut umanitatea cu valuri de sânge. Face și portretul călăului Revoluție franceze, Charles-Henri Sanson, cel care, în numele libertății, al egalității și al fraternității, l-a decapitat pe Ludovic al XVI-lea, dar și pe Robespierre. E primul călău care a folosit ghilotina. Totuși, Sanson, față de adevărații călăi ai revoluției, a fost un om onest, care își respecta meseria, și avea milă de semeni. Sanson mânuia securea cu atâta măiestrie încât victimele nu simțeau tăietura care le despărțea căpățâna de trup, continuând să vorbească. Abia atunci când călăul le spunea să-și miște umerii, capetele lor se prăbușeau în coș.

Dar iată și portretul lui: „În ciuda meseriei mele dezgustătoare/ am fost om ca și voi și – martor mi-e Dumnezeu – n-am iubit niciodată vărsarea de sânge./ Am spânzurat și am/ frânt mădulare, apoi,/ timp de cinci ani,/ am mânuit ghilotina./ Uneori făceam/ puţină muzică și cred că mă descurcam destul de bine cu partiturile./ O singură dată/ am fugit de pe eșafod – din pricina unui/ grumaz de femeie subțire și arcuit ca un gât de/ vioară. N-am zâmbit niciodată și nimeni/ nu mi-a strâns mâna, deși/ eram un cetățean exemplar al Republicii./ Mormântul meu e acolo la margine,/ cel mai modest dintre toate./ Am fost călău, dar mi-ar fi plăcut/ să fiu grădinar sau/ profesor de muzică.”

Călăul deținea una din cele mai frumoase case din Paris. Copiii lui se bucurau de o educație aleasă. Unul dintre urmașii săi, Henri-Clément a scris un jurnal foarte interesant și a deschis în casa lui un muzeu destinat istoriei eșafodului.

Henri a fost un om plin de umor, un mare iubitor de jocuri de noroc, care și-a amanetat ghilotina pentru a-și putea plăti datoriile. Astăzi ghilotina Revoluției franceze se află expusă la Muzeul figurilor de ceară al fraților Tussauds din Londra, alături de o parte din capetele victimelor marii terori a Revoluției Franceze.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video