Am fost întotdeauna un citadin. Mi-a plăcut muntele, am gustat în câteva rânduri farmecul vieţii la ţară, dar am considerat că ar fi un dezastru să locuiesc altundeva decât la oraş. Presupunând că aş avea mijloace financiare confortabile, ultimul lucru la care m-aş gândi ar fi ceea ce se numeşte o „reşedinţă secundară”. Mai mult: am locuit de când mă ştiu în centrul oraşului aşa că posesorii de vile de la marginile deluroase ale Iaşului îmi par nişte aventurieri care îşi complică existenţa: sunt dependenţi de maşină, ajung greu în centru, mersul la teatru sau la film devine o adevărată expediţie. Cel puţin aşa văd eu lucrurile, e posibil să exagerez. Dar întâmplarea că am stat mereu în centru a condus la constituirea unei, cum să-i spun, geografii urbane subiective, care a prins contur în jurul unor repere ce mi-au marcat existenţa.

Aşadar, prima locuinţă a fost un apartament din casa Mitropoliei de pe Ştefan cel Mare, unde părinţii mei ajunseseră după război, mai exact după întoarcerea din refugiu (unul din cuvintele încărcate de mister care mă intrigau în copilărie). La parterul casei erau un magazin de obiecte religioase (fără firmă, ca să se evite prozelitismul), o cofetărie şi, la un moment dat, un oficiu telefonic. Alături, mai târziu, s-a construit o clădire aidoma, cunoscută drept blocul Materna. De fapt, stăteam în Ştefan cel Mare cu jumătate de normă, dacă pot spune aşa, cealaltă jumătate fiind în sarcina bunicilor mei materni, care locuiau pe strada Pojărnicie, în singura casă ca lumea care rămăsese întreagă, restul fiind bombardate. Strada era un paradis pentru noi, copiii, ne jucam printre ruine, ne jucam şi în stradă fiindcă dacă treceau pe atunci două-trei maşini pe an. Mama mea mă lua de la bunici în fiecare sfârşit de săptămână, dar uneori şi în cursul săptămânii. Coboram spre Păcurari printre alte ruine (acolo se va construi ansamblul de blocuri inspirat din arhitectura sovietică) şi apoi treceam pe lângă două clădiri care îmi impuneau respect: mai întâi, pe lângă o clădire cu etaj în care se afla consulatul sovietic (treceam întotdeauna pe trotuarul de vizavi, însă nu-mi amintesc dacă în faţa casei era un soldat de gardă, probabil că da) şi apoi pe lângă Biblioteca Centrală. Bunicul meu a murit în 1952, nu mult după aceea bunica a venit în Ştefan cel Mare aşa că zona Pojărnicie-Păcurari a ieşit din cotidianul meu. Ca să revină puternic, aşa cum vom vedea, peste mulţi ani.

Apartamentul din Ştefan cel Mare însemna şi un minunat balcon, de unde puteam îmbrăţişa cu privirea strada până dincolo de Banca Naţională. Vara, când se pornea o ploaie din acelea tipice anotimpului, trecătorii se adăposteau sub doi stejari ce străjuiau intrarea în grădina Mitropoliei. Din balcon am văzut teribilul incendiu care a distrus acoperişul şi podul Primăriei, după care clădirea a intrat în reparaţii capitale. Din balcon urmăream cursele de ciclism, favoritul publicului fiind tânărul Streitt, fiul unor celebri cofetari care se încăpăţânaseră să reziste câţiva ani naţionalizărilor. Sau cursele de motociclete, cu o altă vedetă locală, un anume Petrone. Am stat în Ştefan cel Mare până în 1979, iar mama mea a mai rămas acolo 15 ani.

Următorul domiciliu a fost - evident - tot în centru: un apartament de bloc, pe Anastasie Panu, deasupra restaurantului „Dunărea” (actualmente acolo e restaurantul „Atelierul de bere”). Cum apartamentul era situat la etajul doi, am fost ani de zile terorizat de muzica de la restaurant şi singura măsură a regimului ceauşist pe care am aplaudat-o cu entuziasm a fost interdicţia ca în restaurante să se mai cânte muzică după orele 22: sigur, calvarul începea acum mai devreme, după amiaza, dar măcar se încheia la o oră decentă. Acea locuinţă a fost, dintre toate, cea mai antipatică, de care mă leagă destule amintiri neplăcute. Dar, aşa cum îmi spunea nu fără ironie un prieten, cel puţin stăteam …în centru !

Şi iată că, în 1991, m-am mutat într-un apartament din casa care găzduise odinioară… consulatul sovietic! Prin urmare, n-am părăsit niciodată zona centrală a oraşului. Dacă iau ca punct de reper locuinţa din Şefan cel Mare şi trasez un arc de cerc ce are drept limite Anastasie Panu şi Pojărnicie, casa din Păcurari e cumva pandantul celei din Ştefan cel Mare. Iar această legătură e, poate, şi o chestiune de destin.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor