Călătorii

Sigur, cum totul e psihanalizabil, probabil mă temeam de ceea ce nu știam despre mine, de conținu­turile subconștiente. Acum câțiva ani, când am petrecut mai mult timp în mare, mi-am spus că mediul acvatic poate avea legătură cu lichidul amniotic, de aici și simbolistica apei ca element feminin. Sunt, poate, amintiri din perioada intrauterină, care au legătură cu un anumit sentiment de libertate și de siguranță. Ești una cu mediul tău, deci acțiunea în inacțiune e calea de urmat. Acum nici nu mă mai interesează înotul, de aceea sunt cel mai incomod partener de piscină. (Ulterior am aflat că în lume există spa-uri cu mici bazine individuale pentru plutit, dar nu mă încântă ideea.)

Nu știu ce legătură are asta cu un film care nu m-a impresionat prea mult la vremea lui, dar care acum, de câte ori îl revăd, îmi spune de fiecare dată altceva, deși rămâne misterios. Contact (1997), realizat de Robert Zemeckis după cartea astronomului Carl Sagan, e considerat un film SF mainstream care, la fel ca Sagan, a încercat să împace știința cu religia. Îl revăd cam o dată la doi ani și de fiecare dată am sentimentul că oglindește un aspect al sinelui meu care predomină în acel moment. Probabil asta simt toți cei care-l revăd, de aici un soi de fascinație, ca și cum ai consulta oracolul. Îndepărtân­du-se tot mai mult de timpul lui, nu mai pare o producție comercială americană cu câteva te­me interesante folosite ca vehicul pentru staruri, ci o poveste care ne poate ajuta să înțelegem mai mul­te despre locul nostru în propria viață și în Univers.

În film e vorba despre un astronom (în interpretarea lui Jodie Foster) care descifrează niște mesaje codificate primite din spațiu, pe baza cărora, odată ce Ministerul Apărării preia frâiele, se con­stru­iește un vehicul de transport. Nu întâmplător, astronomul se nu­mește Ellie, femininul de la Elliott, băiețelul din E.T. (1980, Steven Spielberg), film care și el punea în relație măruntele destine și drame personale cu echilibrul Universului. La fel ca Elliott (al cărui tată și-a părăsit familia), și Ellie și-a pierdut un părinte, iar pasiunea pentru astronomie a adus cunoaș­tere științifică peste un fond mi(s)tic, mica radiotelegrafistă visând să-și regăsească în Univers mama dispărută la naștere.

Ce mă fascinează e că povestea călătoriei lui Ellie în spațiu, pe care ea n-o poate explica științific, dar pe care o consideră cu totul reală (mașina n-a făcut decât să cadă în ocean), și care nu e „validată“ decât de cele 18 ore de înregistrări din care nu s-a salvat decât timecode-ul, poate fi explicată în mai multe feluri, toate justificate. Uneori înclin spre varianta călătoriei reale, în care Ellie ajun­ge cumva pe o altă planetă unde un extraterestru i se înfățișează sub trăsăturile defunctului tată, care a încurajat-o să devină astronom. Mai des, experiența lui Ellie mi se pare una profund interioară (deși cu totul reală, ca orice expe­riență religioasă ori metafizică), valorând la fel de mult ca o călătorie în spațiu. A treia variantă e cea de film american în care nu există extratereștri, doar un miliardar plictisit și bolnav (John Hurt) care pune la cale o farsă, el fiind cel care trimite mesajele din spațiu și o ajută pe Ellie. Vizionarea perfectă e cea în care lași fiecare teorie să se coacă în tava ei, fără a o încerca cu scobitoarea din sfert în sfert de oră. Finalul nu aduce dezlegarea misterelor, ci adâncirea lor și mai ales sentimentul că există o ordine universală la care filmul ajunge în mod subtil, ordine care încorporează tot – interpretările filmului, micile noastre destine și marile noas­tre vic­torii ori drame, mișca­rea planetelor și timpul universal etc., ordine care e guvernată de o singură forță, fie că îi spunem Dumnezeu sau altfel. Fiecare destin, oricât de anonim, contează la fel de mult ca destinul Universului în a cărui ortografie majusculele se pun altfel.

Cele mai interesante SF-uri (as­ta e și miza genului) sunt cele care pun în relație omul cu Universul, nu cele care se concentrează doar pe extratereștri. Iar când ele demonstrează că o călătorie în spa­țiu e la fel de importantă ca o călătorie interioară, nu doar Democrit Abderitul râde sub mustață. Ceva din înțe­lepciunea universului cade uneori și într-un film mainstream.

Cam cu asta mă ocup în timp ce sunt în continuare la Sibiu, iar mama e între lumi, gemând și vorbind din camera vecină într-o limbă pe care n-o cunosc cu cine­va pe care nu-l văd. Suntem, fiecare în felul ei, într-un fel de gau­ră de vierme care ne va duce, până la urmă, într-un loc nou și mai bun, dar deocamdată drumul ne scutură și ne amețește. Trecerea asta e perioada cea mai grea. Tot ce putem face e să avem încredere că mașina construită după planurile „extratereștrilor“ știe perfect ce e de făcut. Adică să fa­cem pluta. Hai că am înțeles!

Publicitate și alte recomandări video