La ora la care acest text va intra în atenţia cititorilor, coaliţia de centru-dreapta ar trebui să fi primit deja, din partea preşedintelui, mandatul de a forma noul guvern, iar lista miniştrilor ar trebui să fie deja publică. În mod normal, echipa negociată ar urma să conteze pe o majoritate suficient de solidă încât votul de învestitură să se desfăşoare fără emoţii. Toată lumea ştie, însă, că rezultatele mult sub aşteptări în alegeri au generat sau, după caz, au agravat  tensiuni şi crize interne în PNL şi USR PLUS. Intervalul dintre alegeri şi învestirea noului guvern este mai degrabă un prilej de reflecţii amare, decât de bucurie.

Să începem, totuşi, prin a remarca faptul că, pentru prima dată după 1996, tabăra anti-PSD (includem aici doar formaţiunile menţionate mai sus, nu şi UDMR) are superioritate numerică, în Parlament, faţă de formaţiunea întemeiată de Ion Iliescu. În 2004, alianţa PNL-PD a avut nevoie de convingerea sau constrângerea PC („soluţia imorală”) să întoarcă armele împotriva fostului patron, şi nu a rezistat decât doi ani. În 2008, PDL era obligat să intre, de pe poziţii egale, într-o mare coaliţie cu PSD şi să aştepte victoria lui Traian Băsescu la prezidenţiale şi dezertările din rândul adversarilor, pentru a-şi decupa o majoritate fragilă şi, ne amintim, vremelnică. Dacă majoritatea creată în aceste zile va reuşi să se menţină la putere pe durata întregului mandat, am asista la o premieră post-1996. (Desigur, cineva şi-ar putea aminti şi cum s-a sfârşit acea guvernare, însă acest aspect este mai puţin relevant aici.)

Dacă trecem la compoziţia taberei anti-PSD, constatăm încă o asemănare cu situaţia din 1996: între PNL şi USR PLUS, la fel ca între Convenţia Democrată Română (dominată de PNŢCD şi PNL) şi Uniunea Social-Democrată (dominată de PD) relaţiile au fost ambigue. Nevoia de cooperare post-electorală era evidentă pentru cei mai mulţi, dar în interiorul formaţiunii mai mari (PNL acum, CDR în 1996) existau voci ce anticipau că nu va fi nevoie de o coaliţie guvernamentală propriu-zisă. Privind retrospectiv, putem spune că iluziile din interiorul PNL, înainte de 6 decembrie, au fost infirmate mai drastic decât cele din Convenţie, acum douăzeci şi patru de ani: atunci, CDR a reuşit măcar să se claseze pe primul loc în opţiunile publicului. În altă ordine de idei, prin comparaţie cu 1996, raportul de forţe dintre principalele componente ale coaliţiei este mai echilibrat, iar aceasta ar trebui să încurajeze o abordare mai consensuală din partea formaţiunii ce exercită leadership-ul de facto, PNL. Nu în ultimul rând, trebuie observat faptul că interzicerea traseismului politic, prin protocolul coaliţiei, ar trebui să conserve influenţa formaţiunilor mai mici, în special a UDMR: ne putem uşor imagina o situaţie în care, atrăgând parlamentari pe durata legislaturii, PNL ar deveni mai puţin dependent de sprijinul politic al grupării maghiare.  

Este, aşadar, cea de-a patra rundă de alegeri legislative în urma cărora PSD nu capturează principalele poziţii de putere şi - dacă ţinem cont de cazul atipic din 2008 - cel de-al treilea scrutin în urma căruia ajunge direct în opoziţie. Dat fiind totalul de cinci victorii din 1990 încoace, partidul se poate mândri, în ansamblu, cu un bilanţ pozitiv. Dar, dacă facem abstracţie de anul 2008, când PSD a intrat în luptă de pe o poziţie ambiguă, de sprijinitor parlamentar al cabinetului Tăriceanu, este pentru prima dată când social-democraţii pornesc o campanie legislativă din postura de forţă de opoziţie şi nu reuşesc să obţină puterea. Un alt element de noutate, dincolo de reuşita PSD în ceea ce priveşte prezervarea monopolului politic în zona de centru-stânga, este lipsa oricărui partener natural sau, în orice caz, convenabil. Social-democraţii au avut mereu asemenea interlocutori în Parlament, după 2004, chiar dacă ei fuseseră purtaţi în spate la alegeri (cazul PUR / PC) sau reveneau la matcă după o perioadă de dezertare sau trădare (cazul PC după 2007 şi cazul UNPR după 2012). Desigur că, până la urmă, contează în primul rând numerele totale, însă în activitatea legislativă apar situaţii în care eşti ajutat de prezenţa unui partener, aşa cum a fost, pentru PSD, gruparea domnului Tăriceanu (ALDE), după 2014 şi  mai ales după scrutinul din decembrie 2016.