CALEA MINUNILOR – În zi de hram, despre relația tensionată dintre sărbătoarea Sfintei Parascheva și ieșenii care simt că le este confiscat orașul

Pelerinajul la Sfânta Parascheva a schimbat Iașul pentru totdeauna. Publicăm în aceste zile o serie de materiale în care arătăm istoricul aducerii moaștelor la Iași, felul în care orașul a îmbrăcat haina acestei sărbători creștine, cum ne influențează, la nivel micro, dar și macro. Dar observația mea din acest editorial este una mai degrabă sociologică, dacă-mi este permis să o fac fără să am vreun studiu în domeniu. Iașul și ieșenii au început să-și asume din ce în ce mai mult această sărbătoare, iar asta se vede.

Mă uit la ultimii 17 ani, de când sunt în Iași, deși transformarea cred că e chiar mai veche, la schimbarea atitudinii generale a ieșenilor față de pelerinaj. Când am ajuns prima dată în oraș și vorbeam cu cei stabiliți aici, m-a surprins îndârjirea cu care descriau săptămânile dinainte și de după 14 octombrie. Știți textele, că-s aceleași și astăzi: că e aglomerat, că de ce nu vin oamenii tot timpul anului și se îngrămădesc acum, că traficul e îngrozitor, că nu mai poți merge nici cu mijloacele de transport în comun și ferească Sfânta Parascheva să ai treabă cu trenul că ai șanse să găsești locuri doar cocoțat între firele de înaltă tensiune.

Toate inconveniente legitime, majoritatea valabile și astăzi. Parțial, le-am resimțit și eu de-a lungul anilor. Dar granițele s-au mai estompat. Sigur, fiecare tabără are extremiștii ei. Însă trecerea timpului a adus din ce în ce mai multe persoane în tabăra de mijloc, care e extrem de neomogenă. Îi regăsim acolo pe ortodocșii moderați, din Iași și din împrejurimi, care merg la Sfânta Parascheva în timpul anului și evită hramul, tocmai pentru că nu rezonează cu ideea de rând, de așteptare, când au acces oricând altcândva. Sunt acolo și creștinii ponderați, nepracticanți, să le spunem, care înțeleg nevoia oamenilor de a crede și a căuta simboluri, de a cere ajutor. Sunt și oamenii care înțeleg nevoia altora de a-și pune speranța într-o putere mai mare decât ei. Chiar dacă nu sunt religioși, nu se uită cu ură la pelerinii adunați în aceste zile la Iași, ci cu blândețe.

Dar din ce în ce mai des încep să văd în această tabără de mijloc oameni cu care, altădată, nu puteai purta o discuție despre zilele orașului. Care se plângeau că era confiscat de pelerini și de pelerinaj. Care-și programau concedii la munte și se plângeau apoi că au zgribulit de frig la o pensiune, că nu era loc de ei acasă. Nu-mi dau seama exact care-s argumentele ce i-au adus pe acești oameni în tabăra „mai tolerantă”, dacă putem să o numim așa. Dar au ajuns majoritari acolo, iar semnele se văd, dacă te uiți cu atenție.

În urmă cu 17 ani, cu excepția Mitropoliei și a câtorva ONG-uri, la rândul cu pelerini își făceau drum zeci, poate sute de ieșeni, cu pachețele, ceaiuri, sendvișuri etc. Astăzi lucrurile sunt mult mai bine organizate, fiind inclusiv zeci de restaurante care gătesc special pentru pelerini, în diverse parteneriate. Simți că dacă te duci cu 10 litri de ceai devii doar o picătură într-un ocean. Sigur că mai sunt și astăzi oameni care vin să ajute de unii singuri, dar grupul a ajuns să facă mai mult bine decât indivizii, iar asta spune mare lucru. Mai ales că nu am devenit neapărat mai buni în ultimii 17 ani, ba chiar aș argumenta că politica, pandemia și războiul ne-au mai îndepărtat unii de alții, au mai ars niște poduri.

Mă uit astăzi la acești oameni din tabăra de mijloc și la privirile pe care le adresează pelerinilor. Sunt priviri care au în ele blândețe, răbdare, înțelegere și chiar compasiune. Iar discursul s-a mutat, în multe locuri, din zona „ne-au confiscat orașul” în cea de „împărțim Iașul”.

Într-o analiză foarte bună, semnată în ediția de ieri a ziarului de Florentina Sandu, mai mulți oameni din zona de branding, marketing, universitari cu un anumit prestigiu, vorbeau despre transformarea Sfintei Parascheva într-un brand al Iașului un pic altfel. „Nu aș vedea Sfânta Parascheva ca pe un brand comercial, ci ca pe un simbol al bunătății, al credinței, al speranței și al identității Iașului”, spunea Adrian Mironescu. Mă uit în jur și văd că, deja, mulți ieșeni fac asta. Nu știu dacă sunt majoritari, dar sunt foarte mulți, mult mai mulți decât erau acum 17 ani.

Și poți să fii credincios sau nu, ortodox, catolic, protestant, budist, ateu sau agnostic. O schimbare de-a lungul rândului de pelerini are toate șansele să îți schimbe viața. Este ceva hipnotizant să mergi noaptea, în paralel cu coloana de kilometri care se prelinge ușor pe dealul ce urcă dinspre Bahlui spre Mitropolie. E unul dintre privilegiile pe care le-am avut în meseria asta: am intrat în spatele gardurile de protecție și am mers, de mai multe ori, pe tot drumul pe care oamenii petrec și 20 de ore.

Nici nu trebuie să ai vreun scop anume. Poate doar unul antropologic. Să te uiți la fețele oamenilor, să îi vezi cum cântă împreună, cum îngână melodii, cum se leagănă de pe-un picior pe altul încât ai impresia că întreaga mulțime e un singur corp viu care vibrează. Nici măcar nu e vorba de religie sau de credință: e imposibil să nu fii impresionat de ceea ce vezi acolo.

Cred că suntem în punctul în care ieșenii au început să asimileze acest pelerinaj ca fiind parte dintr-o cusătură fundamentală ce creează orașul de astăzi. Și chiar dacă asta nu i-a apropiat neapărat de credință, i-a adus într-o zonă de comuniune și acceptare. Cuvinte grele și noțiuni greu de atins astăzi. Mai cred și că, astăzi, de ziua hramului, își îndreaptă și ei un gând către Sfânta Parascheva. Iar într-o societate atât de divizată și conflictuală e o minune în sine.

Publicitate și alte recomandări video