Call It Art!

sâmbătă, 22 octombrie 2016, 01:50
1 MIN
 Call It Art!

Call It Art! nu este interactiv (deşi conţine un moment savuros de joc cu publicul, pus să ghicească între picturile unor copii şi cele aparţinând unor artişti contemporani), ironizând alegerea scenariului simulată în alte spectacole (6 acvarii, dintre care fiecare e asociat unei opere de artă vizuală, iar în fiecare dintre acvarii spectatorii introduc, pentru alegerea variantei de scenariu, o bilă primită la intrare, însă scenariul e cel prestabilit). 

E artă teatrală activă, deoarece spectacolul intenţionează să schimbe perspectiva publicului, să deplaseze preconcepţii, să zdruncine viziuni. Nu s-a luat în calcul, strict în formularea conceptului, diversitatea posibilă a publicului, spectacolul nu e pregătit pentru publicuri diferite de publicul-ţintă (ce nu agreează şi respinge arta contemporană pentru că nu o înţelege). În acelaşi timp, performance-ul e o mostră de devised theatre, în sensul că actorii contribuie la replicile de scenă.

Prin spectacol, regizoarea şi autoarea textului îşi propun să facă arta contemporană accesibilă publicului larg. Am găsit acest concept regizoral destul de lax. Şi atunci i-am semnalat regizoarei faptul că ar fi un semn de întrebare în ceea ce priveşte conceptul regizoral, amintindu-i cum e structurat script-ul, din scene – manifest pe dos: 1. ”aceasta nu este o critică”; 2. ”aceasta nu este o lecţie”; 3. ”aici nu e vorba despre feminism”; 4. ”nu e vorba despre România”; 5. ”aceasta nu este o confesiune”; 6. ”aici nu e vorba de o afacere”. Or, cele şase scene iau exact forma a ceea ce susţin că nu sunt. Tânăra regizoare Leta Popescu mi-a răspuns spontan, menţionând lucrarea lui René Magritte, Ceci n’este pas une pipe. Presupun că ar putea deveni un punct de plecare pentru găsirea conceptului regizoral.

Foucault foloseşte ca ilustrare tabloul lui Magritte în critica teoriei reprezentării. Reprezentarea unei pipe (imaginea) nu este o pipă reală. Desigur, antireprezentaţionismul teatral pe care l-am definit în multiple rânduri este în consens cu ideea că reprezentarea (teatrală) nu oglindeşte realitatea. Publicul accidental, avizat (artişti, curatori), nedelimitat de cel neavizat, la care am făcut referire mai sus, este alertat asupra faptului că: ”Nimic din ceea ce veţi vedea aici nu e real, ne prefacem doar”. Mai mult, am remarcat în spectacol mărci ale antireprezentaţionismului teatral: distanţarea actorului de rol/ personaj(e), până la actorul ce simulează că se joacă pe sine, fracturând momentul teatral, şi ieşiri din (dar şi reveniri la) convenţia teatrală. În plus, întrebări privitoare la artă, care pot avea în vedere şi arta teatrală: Care e instanţa autorizată să legitimeze un anume produs cultural (montare) drept artă (teatrală)? Artistul, criticul, publicul (numărul de spectatori prezenţi la eveniment)?

Fiecare scenă trimite la [non]autodefiniri ale spectacolului în curs (performance, teatru experimental, minimalism, artă conceptuală). Am identificat ideile prezente în spectacolul de teatru şi le-am interpretat, după cum urmează – 1. şnonţcritica: ironizarea artei contemporane constând din produse readymade, supralicitate de valoarea în bani a gustului; 2. [non]prelegerea – un succint istoric, trecând în revistă cu umor parcursul artei de la realism la artă nonfigurativă; 3. [non]feminismul: îmi aminteşte de LHOOQ – de altfel, o scenă bine scrisă şi jucată, dar nu atât de bine integrată în economia întregului spectacol, o capcană întinsă ideilor banale, cum ar fi absenţa femeilor artist din peisaj; 4. [non]românitatea: identificarea prejudecăţilor ori a superstiţiilor, a pseudoautorităţilor (preoţi, moderatori TV) ce complică/ împiedică receptarea artei contemporane în România, într-o serie de micromomente cu roluri de compoziţie hilare, jocuri de cuvinte, comic de limbaj, şi recuzită ingenioasă – ”svastica”, un unicorn roz, însemnat cu un x de culoare neagră. Arta e suprainterpretată prin politicianisme ori fanatisme religioase; cubisme, suprarealisme sunt interpretate perspectival (folosind instrumentele artei figurative), limitat, mărginit (desenul abstract considerat ca fiind o denigrare a icoanei Sfântului Gheorghe). Autorii sunt taxaţi pentru exprimarea deocheată a personajelor lor; 5. [non]confesiunea: povestea reia ideea generală – spectacolul urmăreşte modificarea perspectivei auditoriului asupra artei contemporane; 6. [non]afacerea: se reia o idee anterioară, dar exprimarea prin joc actoricesc şi replică, în special în momentul licitaţiei, e de un comic plastic şi suculent.

Spectacolul foloseşte mijloace extrem de variate, de la filmic, la documentar (proiecţie în oglindă, adaptată la sala de joc, flashback, voci înregistrate, storytelling, redarea unor stenograme prin care tovarăşii acuzau arta abstractă, scene rezultate în urma documentării asupra subiectelor menţionate, recreând întâmplări cu artişti nonfigurativi ce chiar au avut loc, cum ar fi incidentul cu ”Pasărea măiastră” din vama Statelor Unite, modalităţi complet diferite de legare a scenelor etc.), şi nu este scutit de inegalităţi sau paradoxuri. Actorii au roluri multiple, însă lucrul cu actorul nu e deloc strâns. Odată ce aceştia au înţeles ideile ce stau la baza textului foarte bine scris, şi a construirii personajelor, sunt lăsaţi să îşi elaboreze rolul liber (prin colaborare/ negociere cu regizoarea). Spectacolul te ţine în priză de la coperta I (negarea graniţei dintre actor şi personaj) şi până la coperta II (respingerea oricărei încadrări în tipologiile teatrale en vogue). Rămânând la latitudinea privitorului dacă acest spectacol de teatru poate fi numit artă. Din punctul meu de vedere, e vorba de artă teatrală conceptuală.

Într-un  monolog, acompaniat la o instalaţie de percuţii (Patricia Brad), o ”nouă eră” a artei (cea actuală) e anunţată – ”copilul” părintelui artei moderne – Marcel Duchamp. De altfel, Duchamp este menţionat în multiple rânduri în spectacol. Contează ideea din spatele obiectului devine ideea/ ideile din spatele produsului (cultural, teatral) primează. Modurile de concepere sunt făcute vizibile, fără a fi work in progress. Lăsând destul loc teatralului, dar şi interpretării.  

(Call It Art!, concept de Alexa Băcanu şi Leta Popescu, regia: Leta Popescu, text: Alexa Băcanu, distribuţia: Miriam Cuibus, Patricia Brad, Elena Ivanca, Miron Maxim, Bogdan Rădulescu, scenografia: Cristian Rusu, mişcarea scenică: Sinkό Ferenc, video: Lucia Mărneanu, Alexandru Lupea, light design: Jenel Moldovan, muzica: Dan Aga, în cadrul IIC 2016, 6 octombrie, Teatrul Naţional Cluj-Napoca)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – Secţia Română)

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii