Când distopiile își scriu propriile utopii

luni, 27 iulie 2020, 11:44
7 MIN
 Când distopiile își scriu propriile utopii

În mod normal, autorii de distopii vor să pună cititorii în gardă cu privire la un viitor foarte posibil. Utopiile, dimpotrivă, încearcă să deseneze lumi ideale. Dar ce întâmplă atunci când utopia se inversează sau când distopia devine utopie? Mai precis, când utopia unora înseamnă distopia celorlalți? Răspunsul la această întrebare a fost dat de către „distopiile puse în practică“, de către regimurile totalitare, când acestea au folosit literatura science-fiction, „literatura tuturor posibilităților“, drept o unealtă din arsenalul propagandei, pentru a imagina propriile lumi ideale clădite pe o logică a coșmarului.

Interesant, spre deosebire de „confrații sovietici“, naziștii nu au fost foarte dornici să dea o formă literară lumii lor ideale, fiind mai ocupați, se pare, cu modelarea efectivă a Germaniei conform acestui ideal. Cu toate acestea, în perioada de după Primul Război Mondial, literatura SF germană, puțin cunoscută în afara grani­țelor țării, număra multe cărți care astăzi ar șoca cititorii. Ideile unor mișcări politice de tip völkisch au impregnat multe produc­ții literare cu idei rasiste și națio­naliste, pe fundalul real al ascen­siunii len­te și sigure a nazismului.

„Multe romane SF prezentau războiul drept un mijloc total logic și natural de afirmare a dominației germane, de rezolvare a tuturor problemelor. Recepția naționalistă a moștenirii lui Nietzsche era foarte pregnantă în acea epocă. Rasa stăpânilor avea dreptul să zdrobească celelalte rase“, explică pentru „Slate“ Vincent Platini, profesor la Universitatea Cassel și autor al unei cărți despre cultura de masă a celui de Al Treilea Reich.

Un exemplu tipic este romanul Deutschland ohne Deutsche (Germania fără germani) de Hans Heycks, apărut în 1929. Este o „distopie“ în care Germania a fost invadată de evrei. Totul se „sfârșește cu bine“ însă, fiindcă un inginer german reușește, în cele din urmă, să își salveze patria.

Literatura SF germană a început să se dezvolte sub influența clasicilor occidentali precum Jules Verne și Wells, dar și a unui autor german, cunoscutul Kurd Laßwitz (1848-1910). Unul dintre cei mai populari autori din perioada republicii de la Weimar a fost Hans Dominik (1872-1945), fost elev de-al lui Laßwitz, care s-a ilustrat cu un tip de romane utopice descrise drept „wissenschaftlich-technische Zukunftsroman“ (utopii tehnico-științifice). Dominik nu a fost niciodată un nazist, în ciuda părerii unor autori postbelici, dar, citite astăzi, cărțile lui reflectă un anume spirit al epocii și ar șoca cititorii. În romanele lui Dominik (care s-au vândut în peste 2 milioane de exemplare), eroul tipic este un inginer german foarte competent, dar romanele în sine sunt rasiste, destul de antisemite și, mai ales, antiamericane. Spre finalul carierei, Dominik a început să adauge și idei mistice inspirate din aceeași mitologie nordică ce îi inspira pe naziști.

Multe dintre romanele SF din perioada interbelică erau inspirate de ideile gânditorilor, filosofilor și/ sau ideologilor din epocă. De exemplu, Oswald Spengler și eseul său, Declinul Occidentului, a inspirat multe romane, utopii sau distopii, care fie își imaginau căderea civilizației occidentale, fie, dimpotrivă, salvarea ei prin mijloace brutale. De exemplu, în romanul Salvarea Occidentului (Die Rettung des Abendlandes), în 1921, Ernst Otto Montanus își imaginează un scenariu SF profund antisemit, în care descrie formarea unei ligi germanice și zdrobirea militară a Franței de către Germania. Aceeași fascinație față de brutalitate și violența „purificatoare“ se regăsește și mai la sud, în Italia fascistă, la autori precum Filippo Tommaso Marinetti, unul dintre fondatorii futurismului.

 

Ideologia nazistă, „prea nobilă“ pentru SF

 

Venirea naziștilor la putere a însemnat pe de o parte curățarea bibliotecilor de literatura „nedorită“ (H.G. Wells a fost unul dintre autorii puși la index de către naziști) și, pe de altă parte, încurajarea unei literaturi acordate liniei ide­ologice a partidului. În mod ciudat, despre literatura SF și/ sau utopică a acestei epoci se știu atât de puține în afara Germaniei, încât pare a fi un subiect tabu. În general însă, ajunși la putere, naziștii păreau mai puțin interesați de a descrie artistic societatea lor ideală cât de a construi efectiv această utopie pe dos. Iar lumea nazistă, în sine, conținea suficiente elemente reale care păreau extrase dintr-un roman de doi bani: „savanți nebuni“, lideri fanatici ai unei rase care „descindea din atlanți“ etc. Una dintre utopiile literare pur naziste din epocă este cunoscută: romanul În anul 2000 al celui de Al Treilea Reich, semnat de un autor fanatic al regimului, numit E. Schmid, și apărut în 1933. Subiectul: descrierea lumii naziste a anului 2000, atât de excesiv prezentată, încât se pare că i-a jenat până și pe naziști, care au retras-o destul de repede de pe piață.

„Genul era destul de suspect în ochii autorităților“, spune Vincent Platini. „Era o literatură de divertisment, iar naziștilor nu prea le plăcea ideea ca literatura ieftină să flirteze cu idealurile lor. În ochii lor, ideologia nazistă era mult prea nobilă pentru a fi utilizată în literatura de doi bani.“

 

Imaginația pentru educație comunistă

 

De partea cealaltă, în lagărul sovietic, literatura SF se distan­țează de scenariile oribile preferate de către naziști și încearcă să fie mai „constructivă“și mai „pozitivă“. Fiindcă, de la început, comuniștii au văzut în literatura SF o oportunitate.

„Cazul SF-ului a fost abordat încă de la primul congres al Uniunii Scriitorilor Sovietici, în 1934“, spune Viktoriya Lajoye, traducătoare și autoare împreună cu Patrice Lajoye a antologiei Étoiles rouges – La littérature de sci­ence- fiction soviétique. „La acest congres s-a decis că SF-ul trebuie să fie pedagogic, deci util, și trebuie să fie considerat drept literatură pentru copii. Din acel moment se poate considera că science-fictionul sovietic a devenit o armă, o literatură de propagandă și că orice altă formă de SF care nu se circumscria acestei optici a puterii comuniste nu era admisă.“

Romanele SF ale epocii în URSS sunt, astfel, povești (destul de tributare thrillerelor) în care este prezentată regulat înfrângerea capitalismului de către comunismul reprezentat mai ales de către sa­vanți bolșevici extraordinari. Oficial, aceste cărți sunt publicate de edituri specializate în literatură pentru copii, chiar atunci când sunt adresate adulților. Marile succese sunt romanele lui Alexandr Baleaev sau cele ale lui Alexei Tolstoi, conte dintr-o familie ilustră, trecut oportunist de partea „Revoluției“.

„În timpul erei Stalin, SF-ul este complet pus sub control“, spune Patrice Lajoye. „Este un SF pe termen scurt, viitorul prezentat este la o distanță de cinci ani, cât mai aproape de prezent. Rațiunea invocată este aceea că numai Stalin poate prezice viitorul.“

 

Fisuri în comunismul Star Trek

 

Societatea utopică comunistă începe să fie mai bine reprezentată în producțiile SF de după război. Lumea ultraevoluată și supercivilizată a viitorului, așa cum este prezentată de scriitorii comuniști, se află într-un viitor îndepărtat și este deseori subînțeles comunistă. Este universul în care se desfă­șoară, de exemplu, acțiunea romanului Nebuloasa din Andromeda al lui Ivan Efremov sau universul Amiezii din romanele fraților Strugațki, un univers foarte asemănător cu cel al seriei americane Star Trek.

„Este prezis un viitor radios, bazat pe o filosofie umanistă, este reluată tema prieteniei între popoare“, spune Patrice Lajoye. „Dacă este pomenit, capitalismul este descris drept sortit inexorabil dispa­riției, fiind un sistem neviabil.“

Numai că și creatorii acestei viziuni au început să își revizuiască opinia, în timp. Autori celebri și prolifici precum frații Arkadi și Boris Strugațki au inventat încă de la începutul carierei universul comunist al Amiezii. Decenii mai târziu, romanele lor conțineau critici „feroce“ ale regimului sovietic.

„Erau comuniști fervenți, baza utopiei lor era socialistă“, explică Patrice Lajoye. „După ce au pus bazele unui univers utopic au început treptat să devieze, fiindcă au realizat că aceste baze erau gre­șite. Au început să caute fisuri în această utopie. Tot ciclul de romane din universul Amiezii urmează contextul politic intern din URSS: începe utopic, pe vremea lui Hrușciov, dar, după 1969, ­apare o cotitură sumbră în literatura lor, odată cu era stagnării instaurată de Brejnev. De aceea au avut numeroase probleme cu cenzura.“

De fapt, așa cum spune Boris Strugațki într-un interviu târziu, cei doi autori ajunseseră la concluzia că utopia Amiezii este imposibil să devină realitate.

O posibilă soluție apare într-o con­tinu­are nepublicată a romanului lor Insulă locuită: o societate utopică aflată în centrul unui nucleu de distopii concentrice. Din păcate, frații Strugațki nu au mai trăit suficient pentru a realiza acest roman.

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii