Copiii pot participa la înmormântări? Explicațiile oferite de cunoscutul preot ieșean Constantin Sturzu

Cu siguranţă că nici Domnul nu a rămas indiferent când, apropiindu-se de cetatea Nainului, a întâlnit un cortegiu funerar ce însoţea trupul neînsufleţit al celui care era „singurul copil al mamei sale”. Copleşită de durere, văduva nu rosteşte nici un cuvânt. De mulţimea lacrimilor, abia dacă observă mulţimea care Îl însoţea pe Învăţătorul din Nazaret.

Momentul este relatat de Sfântul Luca în capitolul 7 al Evangheliei sale, în versetele ce se vor rosti duminica următoare în bisericile ortodoxe. Nu ştiu câţi dintre cei care vor auzi sau citi ei înşişi fragmentul cuprins între versetele 11 şi 16 vor putea să perceapă ceva din durerea care a fost atunci în Nain. Cei mai tineri, crescuţi în oraş, nici nu prea au avut ocazia să vadă cum arată un cortegiu funerar. Acum mortul este depus la o capelă de cimitir imediat ce este cu putinţă acest lucru, evitându-se, cel mai adesea, prohodirea lui în casa în care a decedat. Nu cu mulţi ani în urmă, mortul nu era scos din casă decât în ziua ultimului drum, adică a înmormântării. Astăzi acest lucru se întâmplă foarte rar. Dincolo de legile care mai restricţionează astfel de procesiuni este şi multă comoditate din partea rudelor celor răposaţi. „Morţii cu morţii şi vii cu vii” – pare să fie dictonul după care se conduc cei care nici nu aşteaptă să se răcească bine trupul unei rudenii pentru a-l evacua din spaţiul locativ.

Explicaţia acestui gest ce tinde a se generaliza este cu mult mai profundă. O societate clădită pe „poftă de viaţă” nu are cum să resimtă faţă de moarte decât un soi de teamă amestecată cu repulsie. Toţi ştim că vom muri, dar preferăm să trăim ca şi cum acest lucru nu s-ar întâmpla niciodată. Iar moartea cuiva, mai ales a cuiva cunoscut, este de natură de a ne strica cumva „cheful de viaţă”. Se spune că a sta în prezenţa unui mort chiar şi pentru câteva minute este de un efect mai cutremurător, asupra unei conştiinţe, decât o sută de predici despre moarte şi judecata ce va să vină. Întâlnirea cu moartea ne pune pe gânduri, ne arată în mod concret, real, palpabil cum vom ajunge şi noi, mai devreme sau mai târziu. Ne face să ne întrebăm dacă e posibil ca omul să se reducă doar la acest trup rigid şi rece, care începe repede să se urâţească şi chiar să duhnească. Nu cumva ceea ce rămâne după inevitabilul deces e, totuşi, mai important decât trupul acesta pe care ni-l iubim aşa de mult şi în slujba căruia ne punem fără împotrivire? Or acest gen de experienţă existenţială este adesea evitată.

Culmea este că la această fugă de realitatea morţii contribuie însăşi moartea. Dar nu cea a unor persoane din jurul nostru, ci aceea a unor personaje fictive sau a unor persoane reale, dar necunoscute nouă. În filmele artistice sau la buletinele de ştiri morţile sunt ceva obişnuit. Scenele de film în care sunt omorâţi zeci de oameni într-un singur minut nu mai impresionează retina. Privim netulburaţi sângele ţâşnind din răni, oasele trosnind, trupurile prăbuşindu-se inerte. A devenit un loc comun. Da, aşa moarte să tot fie. Ea e dincolo de ecranul televizorului, iar eu stau comod în fotoliu, mestecând de zor o bucată de pizza sau spărgând seminţe. Ce bine mă simt acum, dar ce repede am ieşit din cealaltă încăpere, unde am dat cu ochii de trupul neînsufleţit al bunicii!…

Cu cei tineri încă e şi mai grav decât cu adulţii devoratori pasivi de filme violente. Prin intermediul jocurilor video, aceştia au posibilitatea nu de a urmări crime, ci de a se implica activ în săvârşirea lor, de a ucide fără limite şi fără consecinţe. Că doar sunt crime virtuale. Din păcate, efectele asupra minţii umane nu mai sunt virtuale, ci reale. A ucide pe cineva, chiar şi într-un joc precum Doom sau Counter Strike sau ce o mai fi apărut între timp, implică o decizie care se înscrie undeva în subconştient. Iar după sute şi mii de ore în care faci gestul de a împuşca, lovi sau schingiui, probabilitatea de a repeta acest lucru şi în realitate este extrem de ridicată. Cu toţii am fost şocaţi când am aflat cum şi-a ucis mama un copil din Iaşi, cu mai mulți ani în urmă. Un copil care, după aprecierea medicilor psihiatri, devenise agresiv din cauza jocurilor pe calculator, mai ales a celui numit Mortal Kombat.

Copiii pot participa la înmormântări?

Desigur nu orice copil absorbit de astfel de jocuri ajunge până la crime sau la alte acte de violenţă. E nevoie şi de alte circumstanţe care să agraveze un comportament violent cultivat pe calculator. Dar multele situaţii în care acest lucru se întâmplă e un serios semnal de alarmă. Pentru că celui care are posibilitatea de a-şi manifesta violenţa, chiar şi într-un mediu virtual, nu are cum să nu-i fie afectată sensibilitatea şi capacitatea de a se conecta în mod adecvat la realitatea de zi cu zi.

Paralel însă cu această influenţă nefastă a jocurilor video asupra copiilor noştri (chiar şi a celor nonviolente) se mai petrece un lucru îngrijorător, de data aceasta din vina adulţilor. De cele mai multe ori copiii nu sunt lăsaţi să participe la o înmormântare sau chiar li se ascunde multă vreme faptul că cineva drag, poate chiar unul dintre părinţi, a murit. Scopul declarat al unor astfel de „protecţii” ar fi acela de a nu avea un şoc aceşti copii, de a nu fi marcaţi cumva pe viaţă de imaginea unui corp inert întins într-un sicriu. Am auzit chiar un preot, la un anumit moment, sfătuind o mamă să ascundă copilului că tatăl a murit spunându-i că e plecat undeva, departe. Efectul unor astfel de gesturi asupra copiilor este însă devastator. Un copil nu trebuie obligat să participe la o înmormântare, bineînțeles, dar este bine să ştie adevărul asupra morţii, lăsând la latitudinea lui dacă şi cât doreşte să fie alături de trupul celui decedat. Altfel, este foarte posibil să urască, mai târziu, pe cel care l-a minţit şi i-a ascuns moartea celui drag, răpindu-i şansa de a-şi lua rămas bun. Pe de altă parte, copiii trebuie lăsaţi să cunoască moartea ca pe ceva care face parte din mersul lumii. Generaţiile de dinaintea noastră nu ascundeau copiii de vederea morţii şi asta îi făcea mai puternici. Acum nu numai că-i ferim de un lucru pe care, cu cât îl cunosc de la o vârstă mai fragedă, cu atât nu-i mai sperie aşa de tare, ba îi mai şi lăsăm în voia filmelor şi a jocurilor violente.

Acum două mii de ani, un tânăr din Nain a fost înviat de Hristos Mântuitorul şi redat mamei sale. „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” – au fost cuvintele care l-au readus la viaţă pe acel copil. Acelaşi îndemn să-l punem şi astăzi la inima copiilor noştri, în varianta contemporană: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te din faţa ecranelor care te secătuiesc de viață. Trăieşte curat și autentic, nu după un scenariu scris de alţii. Ridică-te din sicriul unei lumi virtuale, nu fi complice la îngroparea conştiinţei tale. Ridică-te şi revino în sânul familiei, al comunității. Bucură-te de natură, de toată creația peste care te-a așezat Dumnezeu să împărățești. Primește mâna pe care ți-o întinde Hristos!”

Publicitate și alte recomandări video