Când e infidelitate în cuplu și când, altceva? Opinia psihologului ieșean Cristina Danilov

Se spune că numai în două situații – în somn și în moarte – o persoană obține libertatea față de constrângerea externă. În primul caz, libertatea se obține pe termen scurt și limitat, deoarece somnul poate fi controlat și limitat. În al doilea caz, libertatea ar trebui să fie veșnică, deși, dacă ne gândim bine, e condiționată, religiile și-au declarat de mult monopolul asupra vieții de apoi stabilind propriile reguli – dacă nu te comporți frumos, vei învârti smoala o eternitate, înlănțuit de zidurile Iadului. Nici măcar acolo, dincolo de moarte, nu-ți va tihni libertatea.

În urma unui experiment, s-a ajuns la concluzia că o persoană obișnuită execută în medie între 50 și 100 de „comenzi” în timpul zilei, de la pregătirea cafelei dimineața, la diverse alte responsabilități la locul de muncă și în familie. Coerciție, obligații, reguli și reglementări care nu sunt alese de persoana însăși, ci de factorii exteriori. O persoană face fiindcă trebuie, fiindcă i se cere, fiindcă are responsabilități față de comunitate, nu pentru că ea dorește. Prin urmare, omul este ființa cea mai constrânsă și mai ușor de antrenat dintre toate viețuitoarele, hrănind astfel iluzia că este ancorat unei vieți civilizate care conferă posibilitatea de alegere dintre diversele libertăți. Deși aici, însuși termenul „civilizație” arată inițial că aceasta este un set de reglementări și reguli, care impun un anumit comportament, un modus vivendi cu multe limite de dragul protecției pe care civilizația i-o oferă omului. Și societatea modernă în sine este un set de reguli extrem de stricte, de fapt non-libertăți, moduri obligatorii de viață și de comportament, privând, practic, o persoană de orice libertate și drepturi. Iar unul din aceste drepturi încălcate este însuși dreptul de a-și exprima natura ei umană.

Pentru a percepe mai bine natura umană, este necesar, fără a intra în detalii, să înțelegem sensul scopului său, care este destul de simplu de înțeles – natura umană este destinată supraviețuirii atât a omului, cât și a umanității, în genere. Prin natura noastră, trebuie să supraviețuim în această lume, de aceea, atunci când studiem și explicăm comportamentul uman, ar trebui să pornim întotdeauna de la această nevoie de bază. Această nevoie dă naștere la alte nevoi, care, la rândul lor, încurajează o persoană să întreprindă anumite acțiuni necesare pentru a o satisface.

Auzim, adeseori, spunându-se: Asta e în natura umană, n-ai ce să-i faci. Pentru a înțelege de ce sunt capabili în mod natural oamenii, să analizăm natura umană prin prisma poruncilor biblice, scrise pe tabla lui Moise. Vom lua în discuție câteva. Deci: ​​​​​​​să nu ucizi, să nu comiți adulter, să nu furi, să nu dai mărturie mincinoasă și să nu râvnești la ceea ce are aproapele tău. Adică, nu face chiar ce vrei, ce poți și, în unele situații, ce ești forțat să faci. Ce ne spun aceste porunci? Că o persoană este caracterizată de toate aceste acțiuni și dorințe – tinde să ucidă, să comită adulter, să fure, să mintă, să dorească ceea ce au alții, iar asta după cum vedem, este doar o mică parte din acele acțiuni și dorințe către care suntem înclinați încă de la naștere, dorințe care ne sunt inerente prin natura noastră și nu sunt acceptate de Dumnezeu. Și aici apare o întrebare firească și cam obraznică: dacă lui Dumnezeu nu îi plac anumite calități ale unei persoane, atunci de ce a înzestrat-o cu ele? Pentru a o pedepsi mai apoi pentru comportamentul său natural? Deci, după cum vedem, este obișnuit ca o persoană să facă tot ceea ce Dumnezeu îi interzice să facă cu ajutorul poruncilor sale și mult mai mult ceea ce societatea îi interzice să facă cu ajutorul legilor sale. Aceasta înseamnă, dacă filosofăm puțin, că suntem înclinați să ucidem, să furăm, să fim invidioși, să comitem adulter, precum și alte fapte, pentru supraviețuire sau în numele libertății personale. Iar Dumnezeu, sau numiți-l cum doriți, știa acest lucru, natura umană este păcătoasă.

Să luăm ca exemplu ideea de infidelitate. Unii vor spune că infidelitatea e atunci când partenerul întreține relații sexuale cu alte persoane. Alții, când partenerul scrie mesaje la miez de noapte cuiva. Alții cataloghează drept infidelitate discuțiile partenerului cu un necunoscut pe internet. Alții merg mai departe până la a spune că infidelitatea este atunci când partenerul pune pe primul loc în viața lui serviciul sau pisica. Unii se simt înșelați când partenerul decide să nu se mai întoarcă acasă în timp ce, pentru alții, infidelitatea este chiar și atunci când partenerul apreciază sincer pe altcineva. Pentru unii, posibil ca niciunul din exemplele acestea să nu însemne infidelitate. Le vor defini altfel, fiecare în funcție de personalitatea, educația, nivelul său de inteligență, cultura sa. Iar dacă se întâmplă să dea dovadă ei înșiși de infidelitate, nu vor recunoaște, pentru că fiecare își apără natura sa umană, care le conferă supraviețuirea, implicit procrearea. Prin infidelitate, cineva, vedem, se bucură de libertatea pe care nici Dumnezeu, nici societatea nu i-o permit, dar i-o permite, cu vârf și îndesat, natura lui umană. Din această perspectivă putem vorbi și despre imoralitate. Imoralitatea este un mijloc prin care oamenii își justifică propria depravare. Acesta este un proces cognitiv în care o persoană creează o versiune individuală a realității, în care principiile morale general acceptate nu li se aplică. Adică, sunt în natura lor umană, liberi de orice constrângeri etice. Conform teoriei dezangajării morale, dezvoltată de psihologul Albert Bandura, atunci când ne angajăm în comportamente imorale, suntem deranjați de conflictul dintre acțiunile noastre și convingerea că trebuie să fim, în general, persoane morale. Pentru diminuarea acestui conflict, și pentru a scăpa de sentimentul de vinovăție, persoanele pot alege să recurgă la dezangajarea morală, atunci când asumarea responsabilității pentru propriile acțiuni nu e o opțiune atât de atractivă pentru ele. Și de ce ar fi, când putem să căutăm scuze sau reinterpretări care să ne justifice abaterile de la norme și libertatea propriilor noastre instincte de bază? Ceea ce este vinovat poate fi făcut drept, cinstit, corect prin reconstruirea cognitivă. În acest proces de justificare morală, comportamentul dăunător este făcut să arate ca acceptabil, prezentându-l în serviciul unor scopuri sociale sau morale.

Cam asta se întâmplă și în cazul hărțuirii sau a comportamentului sexual inadecvat. În primul rând, o persoană vine cu o justificare morală pentru acțiunile sale, prezentând hărțuirea ca pe ceva acceptabil. Are loc o substituire a conceptelor: diverse eufemisme ajută la punerea într-o lumină favorabilă a imoralității propriului comportament. Nu voiam să par bleg, n-am făcut decât să răspund provocărilor. Următorul pas, după cum vedem, este mutarea responsabilității personale către circumstanțe externe și alte persoane. Apoi, minimizarea daunelor comparând comportamentul cu cel mai rău scenariu: ar fi putut fi mai rău, puteam s-o agresez sexual, așa că nu sunt așa de rău. În cele din urmă, cireașa de pe tort pentru justificarea hărțuirii sexuale este dezumanizarea și blamarea victimelor, care sunt practici obișnuite în cultura violenței. Nu vii cu rochie atât de scurtă la cursuri, asta arată că ești în căutare de aventuri! Iar această dezangajare morală de care vorbea Bandura este susținută, de cele mai multe ori, de alți semeni. Mulți încă mai cred că victima este de vină: a purtat o fustă scurtă, a băut prea mult la petrecere sau, pur și simplu, a râs prea tare și a atras atenția asupra ei cu un scop. Când victima are curajul să-i deconspire pe făptași, unii ridică întrebarea: De ce acum? Vrea să se răzbune pe bietul om, nu-i așa? De ce se comportă semenii astfel? De ce arată cu degetul spre cine nu trebuie? Fiindcă se simt vinovați, fiecare în felul lui, pentru natura lor umană, instinctivă. O natură umană păcătoasă, crudă, adeseori, nemiloasă cu regulile, cu decența, cu moralitatea, cu bunul simț

Am aflat cu toții ce s-a întâmplat la SNSPA. La Liceul „Sfîntul Sava” din București. În dormitorul „antrenorului de genii”, preocupat mai mult de sexul cu minori decât de genialitatea minții lor. „Eu sunt şocat de ce am aflat despre mine în ultima perioadă”, scrie pe Facebook, destul de sincer, credem, sociologul Marius Pieleanu, unul din profesorii incriminați de studentele-victime ale agresiunilor și hărțuirii sexuale. Asta e natura umană, n-ai ce să-i faci, a spus cineva la un talk-show, încercând să bagatelizeze scandalul din reputata instituție, unde, se pare, toți știau ce se petrece, dar au preferat să tacă mâlc. Natura umană, deci, e vinovată pentru tot, natura, nu omul în ansamblul lui! Știm despre natura umană doar ceea ce oamenii au putut să învețe despre ea de-a lungul istoriei lor și ceea ce noi înșine putem vedea observând comportamentul uman. Dar încă nu știm prea multe despre noi înșine, așa cum suntem construiți, deoarece omul nu este pe deplin cunoscut și nu se știe dacă va fi vreodată pe deplin cunoscut, mai ales de el însuși. Pieleanu s-ar putea să aibă dreptate, poate abia acum, când victimele au început să vorbească, să povestească dramele pe care le-au trăit, o fi aflat și el, spre uimirea lui, despre ce poate „natura lui umană”. Cum și Alfred Bulai, profesor în aceeași instituție, care le cerea studentelor să se dezbrace, atingându-le intimitățile, probabil, este oripilat aflând cine este, în esență, cum mulți alții care comit astfel de atrocități sunt șocați atunci când cei din jur le dezvăluie adevărata natură. Dacă ne raportăm la cele două cazuri, putem concluziona, așadar, că natura umană ar fi fundamental neschimbată, nevoile noastre de bază și căile primitive de a le satisface nu s-au schimbat de-a lungul istoriei și evoluției noastre, în ciuda anilor, mileniilor care au trecut peste umanitate. Dezgolit de educație, de moralitate, de etică, de inteligență, de bun-simț, de simțul apartenenței socale, de cultură, omul – așa cum îl cunoaște Dumnezeu – da, fură, e infidel, ucide, invidiază, rănește, tăinuiește, conform naturii lui. Și, mai cu seamă, agresează, violează, umilește și hărțuiește sexual, spre deosebire de alte animale care nu fac asta, simțindu-se, astfel, liber prin natura lui umană, o libertate care nu dă socoteală nici lui însuși, nici societății, nici Creatorului ei.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video