„Când se ridică ceaţa”

A mai rămas titlul (Am jucat cu Ciubotăraşu într-un film) şi un „u”, un singur (şi simplu) „u”. Ce să fac cu un „u”, decât să urlu la lună, la stele?! Mi-am amintit de-un Sonet de-al meu, intertextualist, scris în veacul trecut şi închinat Limbii române, de fapt, doar vocalelor (trimiterea la Rimbaud era evidentă), cu un segment de vers (divers?) pentru „u”: U – fără vârstă. Ce-o fi vrut să spună poetul aici?, ar întreba clasa, o profă de Română. Doamna, ar răspunde „Elevul Dima dintr-a şaptea”, poetul vrea să spună căci „u” poate fi un urlet de lup singuratic, dar şi-un uguit de buhă („U-hu-hu la luna şuie”), şi-o strigare de iubire („U-hăi bade…”), şi-un chiuit de tren, înainte de-a trece Podul cel Mare, de la Iacobeni pe Jijia… Şi…

Şi, siderat, jignit în amorul propriu (de computerist cu peste două decenii vechime), m-am dus la fereastra dinspre Sărărie, să mă calmez. Prietenii ştiu cu ce. „Era beznă peste tot,/ Ca-n borcanul de compot./ Şi tăcere, ca într-un borcan cu miere” (Arghezi). Doar fereastra de la scara vecină (acelaşi etaj, V, cu al meu), luminată. De câţiva ani, asta-i singura fereastră, din sutele, luminată, noapte de noapte, până înspre zori. Şi – coincidenţă? – când eu aprind lumina, acolo, aproape simultan, se stinge. Taaare-aş vrea să ştiu cine-i acolo, ce face, la ce lucrează/ meditează/ creează? O fi vreun scriitor (despre ăştia merge vorba că-şi cam pierd nopţile), vreun savant, vreun cititor în stele? Aş putea să-i întreb pe şeful se scară, pe femeia de serviciu, ea sigur ştie, dar ar însemna să spulber „taina care mă apără” (Grig. Vieru), spre a cădea în derizoriul concretului.

* Dar nu despre asta scriam/ începusem a scrie în textul neantizat. Condamnat (şi nu de ieri, de azi) la claustrare, bombardat – ca voi toţi – cu ordonanţe de urgentă războire c-un invizibil cotropitor, stresat de invazia mediatică a veştilor (ştirilor, comentariilor, relatărilor, gonflărilor) apocaliptice, multe dintre ele eliptice de-o minimă deontologie diaristică, şi de aceea conlucrând spornic la globalizarea psihozei COVID-ice, mi-am luat angajamentul (!) să fiu „pozitiv”, cooperant, atent, îngăduitor, iertător, înţelegător. Şi să scriu doar despre întâmplări şi oameni generoşi, frumoşi, luminoşi, nicidecum despre tenebroşi, lenevoşi, codoşi. Asta însamnă că mentalul meu încă depozitează viruşi din iarna copilăriei proletculte, cu eroi maniheistic despărţiţi în: pozitivi şi negativi? Fără nuanţe, fără transferuri de stări, reacţii, „gândiri şi imagini” de la unii la ceilalţi? Un hăruit scriitor umorist clujean, Cornel Udrea, tocmai îşi imagina (pe 1 aprilie, Ziua păcălelelor) că, intrând în camera bibliotecii, le-a aflat pe mai toate personajele negative închise între coperţi de-a lungul şi de-a latul anilor/ secolelor, rânjind a jubilare că, iaca, le-a (re)venit şi lor rândul să joace pe cadavre. Noroc că, închizând uşa, personajele s-au reabsorbit în maëlstromul de unde scăpaseră.

* Spuneam mai sus că mi-am luat angajamentul? Angajamentele, îndeobşte, se iau pentru a fi încălcate. Altminteri, pe ce/ de ce să mai calci? Aproape în fiecare an, de 1 aprilie, am scornit o farsă, o păcăleală, pentru prieteni, inclusiv pentru cititorii-prieteni, din această pagină. Desigur, le-am căzut şi eu „victimă”. În urmă cu nişte ani, în preajma unor alegeri (locale, parlamentare?) nu mai ştiu care „catindat” a promis să facă Bahluiul navigabil. Eu am mers mai departe, deschizând (pe loc!) Şantierul Naval Bahlui-Jijia. Întreaga poantă, bine strunită, a apărut în ZDI, pe 1 aprilie. Culmea-i că, spre seară, am fost sunat de cineva (un bărbat) care voia să se angajeze pe insolitul şantier. L-am amânat, crezând că l-am şi aburit. Peste vreo oră, m-a sunat tot el. Şi râzi, şi râzi… De unde se vede că cititorii noştri sunt cel puţin la fel de inteligenţi ca (şi) noi. (Va urma?)

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video