Zilele trecute am petrecut câteva zile undeva, într-un sat de la poalele munţilor. Seamănă acest început cu cel al Scrisorii pierdute de Caragiale: „În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”... E un fel de coincidenţă, ce-i drept, deşi lucrurile adevărate tind să se repete în timp.

Şi cum stăteam eu acolo şi îmi făceam de lucru, deodată se aude ca din cer vocea unui preot, apoi a unui dascăl, sunete şi cântări bisericeşti. Cuprins de extaz îmi ridic ochii în sus, gata să cad în genunchi şi să mă afund în rugăciune. Dar îmi dau seama că vocile se auzeau de fapt dintr-un difuzor instalat la intrarea în biserică, la câteva sute de metri depărtare. Modernitatea a ajuns şi acolo, preotul, om deschis la tot ce e nou, harnic şi inventiv, a instalat pe clopotniţă un difuzor de mare putere îndreptat înspre sat, astfel încât toţi cetăţenii să audă slujba, fie că sunt sau nu prezenţi în lăcaşul sfânt, fie că vor sau nu vor. Astfel, în fiecare zi în care este vreo activitate la biserică absolut toţi cetăţenii micului sat vor auzi câteva ore bune cuvintele sfinte, predica şi cântările. Doar cei plecaţi din localitate, care sunt în pădure după lemne sau sunt surzi vor fi privaţi de această delectare. Practic aproape în fiecare zi în sat e concert live! Cine zice că la ţară e linişte şi plictiseală se înşală.

Mi-am reluat activitatea de mai înainte, dar foarte curând, fără să îmi dau seama, m-am pomenit fredonând împreună cu preotul şi dascălii cântecele bisericeşti şi rugăciunile auzite la difuzor. Iar asta a continuat şi în ziua următoare. Am zis „dascălii” şi nu am greşit. Erau doi dascăli, deşi comunitatea era una mică, cu doar câţiva locuitori, şi aceia în majoritatea lor bătrâni. Unul dintre aceia era magistral, avea o voce de invidiat, lansa în eter nişte triluri divine, chiar era bun şi de emisiunea Românii au talent, cu siguranţă ar fi ajuns acolo cel puţin în semifinală. Celălalt dascăl însă, mai tânăr după voce, era, să-mi fie cu iertare, sub orice critică, varză, la furat. Era atât de străin de tot ce înseamnă cântare, note muzicale, inflexiuni, tonalităţi că n-ar fi trecut nici de faza preliminară de culise a candidaţilor la vreun concurs comunal de talente vocale. Nu avea nicio legătură cu strana, strica toată atmosfera, tot mesajul religios, toată slujba. Vocea lui era a unui copil ajuns acolo printr-o greşeală, întâmplare nefericită, sau pus de cineva anume ca să-şi bată joc de enoriaşi. Mi-l imaginam cu o faţă de Nică a lui Ştefan a Petrei, pus pe şotii, cu microfonul furat de la preot şi ascuns pe sub o bancă, hlizindu-se cu alţi ştrengari pe seama noastră. Năzbâtii de care fac mulţi copii. Părea pe alocuri o comedie, că omul executa intenţionat scălâmbăielile acelea vocale ca să facă lumea să râdă, altfel nu-mi explic. Noroc că nu cânta doar el tot timpul, din când în când intervenea dascălul cel talentat care mai recupera din emoţie şi aducea credincioşii pe drumul cel bun. Preotul avea şi el o voce frumoasă şi impozantă şi reuşea să echilibreze lucrurile. Totul însă se ruina când venea din nou pe scenă imberbul cântăreţ care, pus parcă la munca cea mai plictisitoare, izbucnea în lălăieli şi în falseturi de îţi venea să te urci în copaci.

Într-un final s-a acoperit nefericitul concert în sunete de clopote care au şters totul cu buretele. Difuzorul s-a închis şi au reînceput să se audă cântecele primăvăratice de păsări, porcii, găinile şi restul sunetelor specifice de ţară. Extrem de intrigat de momentele penibile din timpul slujbei, m-am interesat cine era şi ce căuta vocea afonă de mai înainte. Am aflat că era, bineînţeles, un apropiat al preotului adus acolo „ca să mănânce şi el o pâine”. Adevărul m-a izbit în faţă: până aici se ajunge cu lipsa profesionalismului, chiar şi la biserică unde îţi trebuie har, dăruire, sacrificiu! Chiar şi aici sunt aduşi oameni cu pile, lipsiţi de cele esenţiale necesare desfăşurării muncii.

Era o situaţie aproape incredibilă. E ca şi cum ai accepta la un concert de operă pe cineva care nu are voce decât de cântat sub duş, doar că să primească şi acela un salariu, din milă, din compasiune sau vreun interes. De fapt nu cred că exagerez dacă zic că în asta constau de fapt eşecurile pe bandă rulantă din toate domeniile de activitate din această ţară: lipsa de profesionalism a oamenilor.

După acelaşi calapod, dar din alt domeniu, am râs cu hohote la declaraţia unui reprezentant al autorităţilor guvernamentale însărcinat cu recensământul populaţiei, aflat acum în plină desfăşurare, care a spus din prima zi că platforma online dedicată autorecenzării „nu a fost proiectată pentru un trafic prea mare” (!!!...). Exact aşa! Pur şi simplu! Tu vrei să ai o implicare cât mai numeroasă a populaţiei în autorecenzare, dar nu proiectezi platforma pentru un trafic mare? Omule, de unde vii, unde te duci, pe ce lume trăieşti?! De fapt întrebarea care ar trebui să se pună este: Cine l-a adus pe ăsta aici? Că sigur n-a venit singur.

Ce să mai zic că pe lângă problemele frecvente de conectare la site-ul pomenit, de salvare sau de încărcare a paginilor, marii specialişti în IT anume selectaţi pentru aşa ceva au scris întregul formular destinat cetăţenilor români, într-o limbă dublă, în rom-engleză, şi cu greşeli penibile de scriere. Ştiam că românii sunt dintre cei mai tari când e vorba de calculatoare din lume, dar parcă pentru ţara lor, în acest proiect, au fost aleşi doar africani...

Chestionarul apare drept „Questionnaire”, versiune este „version”, cuprinsul este „Table of Contents” şi tot tacâmul lingvistic „universal” pe care orice ţăran român îl ştie din naştere: Interview Volume, sections, questions answered, not answered questions, warnings, errors, questions with comments, şi multe altele. Răspunsurile sunt doar cu Yes şi No. Cetăţenia noastră este „Romania”, nu română, iar etnia e de „roman”, nu de român. Adevăraţi urmaşi ai Romei! Ce să mai zic de diacritice, un amănunt inutil pentru ei. La religie, de exemplu, scrie simplu, fără „căciuliţele” necesare, „Ortodoxa (Biserica Ortodoxa Romana)”, la fel şi la „Judetul IASI”.

Acum parcă văd că vine cu tupeu un reprezentant al autorităţilor religioase şi/sau guvernamentale cu ceafă groasă care zice cu emfază: Şi care-i treaba, dom’le?! Ce dacă băietul ăla nu cânta frumos, important e că citeşte mesajul Domnului clar şi pe înţelesul tuturor. Asta contează, nu? Se înţelege ce zice. La fel şi cu Questionnaire-ul pentru recensământ, „Interview” e clar că înseamnă interviu, că doar nu e altceva, „Errors”, cine nu ştie ce înseamnă asta, „comment”, la fel. Iar cu „roman”, „judetul” şi alelalte, hai să fim serioşi, e la mintea cocoşului!...

Şi cu asta ţi-a închis gura. Ei sunt buni, noi suntem răi că tot timpul criticăm... Ia, ciocu’ mic!

Briscan Zara este scriitor şi publicist