Cantemir, făuritorul de cuvinte (XIV)*

Cele mai expresive creații lexicale cantemiriene, care au provocat multe comentarii din partea filosofilor și a lingviștilor, sunt substantivele ceință, câtință și feldeință. Un calc structural după latinescul quidditas (pron. rel. quid ‘ce’+ suf. –itas), ceința rezultă din pron. rel. ce + suf. –ință, iar conceptul pe care autorul vrea să îl desemneze astfel este definit limpede în Ist. ier.: „ceința, singură ființa lucrului, céia ce iaste”. În altă parte, și anume în Divanul, p. 107, sintagma firea și ceința corespunde îmbinării natura et qualitas din textul latinesc compilat aparținând lui Andreas Wissowatius. Tot așa, după lat. quantitas (adj. cantitativ quantus ‘cât’ + suf. –itas) este forjat substantivul abstract câtința (din adv./ pron. cât + suf. –ință): „nu ceința ce câtința materii cearcă”. Cât îl privește pe feldeință (din subst. fel + prep. de + suf. –ință) un calc lexical (extrem de îndrăzneț, în măsura în care sfidează regulile sistemice ale derivării!), după latinescul qualitas („Ce acmu ea la întrebarea ceinții, de răspunderea câtinții și feldeinții.”), acesta reflectă și echivalează mai degrabă grecescul ποιότης, termen prezent de altfel și în versiunea grecească paralelă a Divanului tipărit la Iași în 1698.

În loc de orice alt comentariu conclusiv, citez din capitolul Trei cuvinte ale lui Cantemir, cuprins într‑o carte care a încântat multora dintre noi tinerețea, Rostirea filosofică românească (1970) a lui Constantin Noica: „Despre trei astfel de cuvinte vrem să dăm socoteală: ceință, cîtință, feldeință. (…) Ele nu sună poate bine și n‑aveau sorți să rămînă, dar ceva în felul lor de a se întruchipa ar putea să folosească încă. (…) Ele vor să redea primele trei categorii aristotelice; substanță, cantitate, calitate. (…) Luate așa, izolat, cuvintele sînt niște ciudățenii lingvistice și atîta tot. (…) Dar, puse laolaltă, ele spun cu totul altceva. Nu sînt trei cuvinte, ci sînt o mentalitate filosofică și o lecție. (…) Ele apar laolaltă și cu rostul lor mai adînc. (…) Cantemir încearcă să traducă în adînc, în ființa lor, categoriile lui Aristotel, reînființîndu‑le în limba română. El înțelege – ceea ce nu se mai observă întotdeauna – că în cele zece categorii aristotelice zac întrebările cugetului. Conceptele cele mai generale ale cugetului nu sînt altceva decît întrebările lui fundamentale: ce este? cît de mare? unde este? cînd este? Atunci, în traducerea acestor categorii (…), trebuie să cauți a păstra tocmai amintirea întrebării, ce apare deschis ca întrebare în aproape toate categoriile aristotelice elinești” (p. 90, ediția din 1987 a lucrării citate).

Apropiindu‑mă de finalul expunerii mele, aș dori să formulez câteva aprecieri de ordin bibliografic. Despre viața și opera lui Dimitrie Cantemir s‑a scris enorm de mult. Aș risca aprecierea că, după Mihai Eminescu, este probabil autorul român despre care s‑a scris cel mai mult. Remarcăm însă că majoritatea exegeților au tratat viața și opera marelui cărturar mai ales din perspectivă istorică, istorico-literară sau estetică. Sunt de menționat în acest sens, dintre sutele de titluri, monografiile semnate de P.P. Panaitescu (Dimitrie Cantemir. Viața și opera, 1958), Constantin Măciucă (Dimitrie Cantemir,1962), I.D. Lăudat (Dimitrie Cantemir, 1973) și, mai recent, contribuțiile semnate de Andrei Eșanu (Dinastia Cantemireștilor, 2008) și Ștefan Lemny (Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII‑lea, 2010). Preocupările de filosofie (logică și metafizică) ale lui Dimitrie Cantemir și ele obiectul unor analize minuțioase din partea unor filosofi, în special cu ocazia editării, respectiv a traducerii în limba română a operelor filosofice scrise de Cantemir în limba latină. Totuși, o sinteză cuprinzătoare privind terminologia filosofică produsă de Cantemir lipsește, în ciuda contribuțiilor remarcabile aduse de Ștefan Giosu în monografia sa Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic din 1973 și a precizărilor de detaliu pe care le găsim în cartea lui Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir (1964).

Sunt de părere că studiul sistematic al terminologiei filosofice cantemiriene nu a evoluat în ultimele decenii prea mult în raport cu stadiul incipient pe care îl constata în 1974 Gheorghe Ivănescu, în articolul Rolul lui Dimitrie Cantemir în dezvoltarea terminologiei filosofice românești, publicat într‑un volum colectiv editat de Academie cu titlul 300 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cantemir. În acel text, republicat în volumul Studii de istoria limbii române literare, pregătit de autor și editat postum în 1989 de Al. Andriescu, profesorul meu schița deopotrivă și metodologia cea mai adecvată care ar trebui aplicată în tratarea acestei teme dificile: „Terminologia filozofică din operele lui Dimitrie Cantemir a fost puțin studiată pînă astăzi, și uneori s‑au făcut greșeli grave în înțelegerea (identificarea sensurilor) unora dintre termenii decalcați după limbi străine, întrebuințați de Cantemir, greșeli pe care cercetătorul Petru Vaida a reușit să le înlăture, recurgînd la compararea textelor filozofice românești ale lui Dimitrie Cantemir cu textele latine prelucrate sau traduse de el, dar și la compararea celor două versiuni ale Divanului, cea românească și cea greacă. Nu este ceea ce intenționăm să facem în cele ce urmează. Aici voim să arătăm, pe baza cercetărilor efectuate de noi asupra terminologiei filozofice românești din epoca feudală, rolul lui Dimitrie Cantemir în crearea și dezvoltarea terminologiei filozofice românești din acea vreme.” (p. 61). O contribuție esențială la dinamica formării terminologiei filosofice românești în epoca modernă, în direcția indicată de Gh. Ivănescu, a adus Ioan Oprea în monografia sa Terminologia filozofică românească modernă. Studiu asupra epocii de formare (1996). (Va urma)

*Textul are la bază comunicarea susținută de autor în cadrul Simpozionului Internațional „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iași, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iașilor, împreună cu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Eugen Munteanu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași

Publicitate și alte recomandări video