Capete de rând: Urmăriţi şi urmăritori

Ar fi trebuit să-l lăsăm în plata Domnului, asta cu atât mai mult cu cât nici prezentul nu-i mult mai breaz decât acesta. Şi, totuşi, cu riscul de a încălca anumite cutume, din când în când simţim nevoia să aducem anumite fragmente scufundate în uitare la suprafaţă. Legat însă de trecut: apar fel de fel de dezvăluiri, iar marile repere morale după care ne-am ghidat se prăbuşesc în neant unul câte unul. De pildă, magistrul Mihai Ursachi, pe care noi l-am divinizat prin anii şaptezeci-optzeci, care îşi manifesta pe faţă ura atroce faţă de sistem, conform datelor transmise de la CNSAS semnase pact cu diavolul. Unii spun că l-ar fi semnat în timpul detenţiei sale la Jilava. Desigur, asta ar putea fi o scuză. A fost supus torturilor fizice şi morale şi nu a rezistat. După tentativa de trecere a Dunării, în anii 1961, Lângă Porţile de Fier, a prins şi închis pentru încercarea de trece frauduloasă a graniţei, la Jilava, unde a întâlnit o parte din pleiada oamenilor de cultură şi oamenilor politici ce se opuseseră noului regim.

Pentru Mihai Ursachi, după propria sa mărturisire, închisoarea a reprezentat o a doua universitate, unde a învăţat politică, literatură, filozofie. Acolo i-a întâlnit pe Sergiu Al. George, Constantin Noica, Nichifor Crainic, probabil şi pe poetul Ştefan Augustin Doinaş, pe Nicolae Steinhardt, şi pe o mare parte dintre intelectualii arestaţi din loturile „Noica-Pillat” şi „Rugul Aprins”.” Acolo şi-a călit spiritul, învăţând de la un prelat catolic filozofie, algebră, trigonometrie, latină, germană, poezie şi mistică. În închisoare, conform proprilor sale mărturii transmise de sursa „Veronique”, racolată de securitate şi plasată în anturajul lui probabil pe post de ibovnică, Mihai Ursachi ar fi luat legătura cu secta Închinătorii lui Satan, ce încerca să-şi facă prozeliţi printre deţinuţi. Sectanţii posedau „puteau ghici voinţa de putere din fizionomie”, ştiinţa aceasta ar fi posedat-o şi Mihai Ursachi, fiind iniţiat, după cum spune Veronique, de „Sergiu Al George, autorul traducerii textelor de filozofie indiană în limba română. Astfel de aserţiuni, specifice confesiunilor magistrului, dincolo de nota lor fabuloasă, conţin şi o doză de realitate.

Şi tot în închisoare, chiar în perioada unor astfel de iniţieri, organele Securităţii au încercat să-l racoleze, dar se pare că nu au reuşit.. Pactul de colaborare cu Securitatea comunistă îl semnaseră şi alte nume de prestigiu ale disidenţei româneşti, aflate în detenţie. Probabil că în închisoare se ştia sau măcar se bănuia acest lucru. Să fi fost aceasta pentru viitorul poet un motiv de îngrijorare? A fost oare Mihai Ursachi sfătuit, se înţelege, la un mod cât se poate de discret, de tovarăşii săi de detenţie, care au vurt să li se alăture lor şi un tânăr ce aparţinea altei generaţii să semneze, dar Mihai Ursachi n-a semnat? Să fi fost şi el suspus torturilor de care a avut parte Alexandru Ivasiuc, despre care Alexandru Zub povesteşte că l-a văzut la interogatoriu întins pe o bancă, dar nu l-a recunoscut decât după haine, căci faţa lui era o masă de carne sângerândă? Poate că fiind prea tânăr Mihai Ursachi nu a reprezentat un interes prea mare pentru securitate. Era recalcitrant şi introvertit. Cu astfel de elemente se lucra greu.

Conform datelor existente în arhiva CNSAS poetul n-a fost racolat la închisoare. Nu a semnat pactul de colaborare nici la data eliberării din detenţie, pe 14 aprilie 1964, cum au făcut-o mulţi ca să-şi netezească viitorul şi carierea sub oblăduirea noului regim, deşi putem presupune că i s-a oferit această „şansă”. Ci a semnat, după cum consemnează Ioana Diaconescu în cartea sa, pe 25 octombrie 1971, când deja devenise cunoscut ca poet, publicând două cărţi, primite cu entuziasm în lumea literară. Ce l-a făcut să semneze în libertate? Cu ce l-a momit securitatea? Post nu i-a dat, funcţii nici atâta? Atunci care a fost miza? Libertatea de mişcare? Bani pentru colaborare? N-aş prea crede. Şi, totuşi, ceva i-a oferit. Sau dacă nu i-a oferit, l-a strâns cu uşa, deţinând informaţii compromiţătoare asupra sa, informaţii ce i-ar fi putut afecta imaginea publică. În cartea sa, „O conştiinţă literară – Mihai Ursachi în documentele Securităţii„ – Ed. Junimea, 2016, Ioana Diaconescu prezintă faptele, trecând peste multe întrebări. Poeta evită, probabil în mod deliberat, dorind să nu afecteze imaginea poetului, să dea prea multe amănunte legate de acest episod, cum o face, de pildă, în cazul lui Cezar Ivănescu, în volumul „Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele securităţii.”

În cartea sa, Ioana Diaconescu se ocupă mai mult de dosarul de urmărire informativă a lui Mihai Ursachi care începe „la data de 09 februarie 1973, oprindu-se pe marginea unei note informative elaborate de Securitate din care rezulta faptul că „De la data recrutării până în prezent, sus-numitul a furnizat unele note informative fără valoare şi cu mari insistenţe din partea noastră, dovedind că nu e sincer şi că nu doreşte să colaboreze cu organele noastre.” Ar fi fost interesant dacă Ioana Diaconescu ar fi publicat câteva din notele informative scrise de Mihai Ursachi. Spre deosebire de alţi scriitori racolaţi, cum a fost, de pildă, Ştefan Augustin Doinaş sau Ion Caraion, care au dat dovadă de mult zel în redactarea notelor lor informative, încondeindu-şi colegii de breaslă, Mihai Ursachi a dat notelor sale informative o turnură hilară, comică sau chiar cinică, după cum îi era firea. De aceea, cel puţin pentru mine, ele ar fi prezentat un mare interes. Din păcate, în tomul Ioanei Diaconescu nu am dat peste ele. Poate notele informative scrise de Mihai Ursachi s-au pierdut în arhivele securităţii. Poate au fost distruse, din cine ştie ce motiv. Se mai întâmplă. Prin urmare, despre racolarea lui Mihai Ursachi ca informator am aflat din volumul Ioanei Diaconescu. Zvonuri, în această privinţă, desigur, au circulat. Şi înainte de 1989, şi după. Nimeni însă nu le-a dat crezare. Aura de contestatar al comunismului a lui Mihai Ursachi nu lăsa prea mult loc îndoielilor. Poetul şi-a jucat cât e poate de bine rolul. Masca sa era impenetrabilă. Protecţia securităţii îi oferea şansa de-aşi exprima opiniile în diferite anturaje, fără teamă de repercusiuni. Acest fapt îi convenea de minune. Dacă i s-ar fi reproşat că e prea dur cu regimul comunist, poetul ar fi putut contracara loviturile spunând că e dur ca să fie cât mai credibil. E posibil, de asemenea ca însăşi securitatea să fi stimulat astfel de atitudini, erodând contigent sa inconştient, din cauze necunoscute, regimul pe care îl servea. Asta pe de o parte, pe de alta, notele critice ale lui Mihai Ursachi faţă de regimul comunist ar putea fi privite ca nişte provocări, prin care securitate ea urmărea mai uşor anturajul în care se învârtea poetul. Deşi, şi-a jucat rolul impecabil, au existat în mediul academic, în care fuseseră racolaţi un număr impresionant de colaboratori, suspiciunea că Mihai Ursachi ar fi semnat pactul cu diavolul. De altfel, poetul s-a lăsat deconspirat odată cu obţinerea vizei de plecare în Occident. Noi, cei din cercul său apropiat, nu ne-am pus prea multe întrebări în legătură cu plecarea sa. Şi-au pus-o însă tovarăşii ce se aflau la conducerea Asociaţiei din Iaşi a Uniunii Scriitorilor. Invitaţia, unde a fost trimisă invitaţia pe această adresă. În invitaţie nu era precizat numele scriitorului ce urma să plece în Occident. Dar atunci când conducerea Asociaţiei a înaintat actele pentru aprobarea plecării, organele de stat şi de partid au transmis că invitaţia e pentru Mihai Ursachi. Faptul acesta însă l-am aflat de curând, dintr-o mărturisire făcută de scriitorul Mircea Radu Iacoban.

Cartea Ioanei Diaconescu, după cum am precizat, omite să-şi pună prea multe întrebări. Ea se ocupă doar de momentul în care securitatea deschide un dosar de urmărire poetului Mihai Ursachi, conferindu-i un aer de prestigitator, care, prin diverse trucuri, reuşeşte să ducă organele securităţii în eroare. Desigur, în urma acestei apariţii editoriale, Mihai Ursachi nu a pierdut ceva din aura sa de martir şi de luptător împotriva comunismului. Nu i-a fost ştirbită nici aura poetică. Azi, poezia lui a rămas la fel de enigmatică şi valoroasă ca şi trecut. La fel s-a întâmplat şi cu poetul Cezar Ivănescu, colegul său de generaţie. Citind cartea, „Poezia ca act de insurgenţă – Cezar Ivănescu în Arhiva CNSAS”, publicată de Ioan Diaconescu la Ed. Junimea, în 2017, am aflat că şi el a semnat colaborarea cu securitatea în vremea studenţiei sale ieşene. Ca şi magistrul Ursachi a fost urmăritor şi urmărit. Căci, Securitatea îşi urmărea în mod curent colaboratorii. Nici poezia lui nu pierde din valoare, doar că deasupra biografiei sale pluteşte un mare semn de întrebare. Căci, în cartea care i-a fost dedicată, Ioana Diaconescu descrie cu lux de amănunte racolarea „ca agent a numitului Cezar Ivănescu, student, anul II la fac(ultatea) de filologie Iaşi”, conform Documentului nr. 3, Dosar de reţea al agentului „Damaschin Ştefan”, (Cezar Ivănescu) fila 10, Ministerul Afacerilor Interne Srv III, Bir VI, regiunea Iaşi, 14 decembrie 1961.” Ce interesant: ziua de 14 decembrie în care a fost racolat poetul Cezar Ivănescu coincide cu ziua în care ar fi trebui să izbucnească Revoluţia la Iaşi. Dar n-a fost să fie. Ea a început pe 22 Decembrie 1989, exact după 33 de ani de moartea lui Nicolae Labiş. Istoria e plină de orori, dar şi de simbolouri. (Va urma)

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video