Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

Capidava mea (III). Iniţierea în tainele ştiinţei arheologice

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Căutând să înţeleagă consecinţele în planul formării sale intelectuale, autorul prezintă în detaliu activităţile practice specifice, pe care elevul practicant le efectua pe şantierul arheologic de la Capidava, celebra cetate de pe malul dobrogean al Dunării.

Principiul absolut pe care dirigintele nostru ştiinţific ni-l amintea mereu era: Să nu te grăbeşti! Arheologia practică este o chestie de răbdare, atenţie şi meticulozitate. Singurele unelte permise erau şpaclul (cred că era aceeaşi sculă folosită şi de zugravi), o măturică din paie de mei sau un penson de zugrav şi coşuleţul sau căldăruşa în care adunai pământul cernut cu palmele, pe care îl cărai în cele din urmă la vagonet, pentru a fi transportat şi depozitat într‑o râpă din latura dinspre Dunăre. Ni s‑a repartizat fiecăruia câte un front de lucru pe care‑l vom păstra până la sfârşit, câte doi-trei la fiecare bordei cercetat. Eu am nimerit la un bordei de pe latura dinspre poarta mare, împreună cu Memet şi un alt băiat. Erau deja vizibile, în cele mai multe cazuri, zidurile şi vatra bordeiului, decopertate de cei care ne precedaseră. Micile mari bucurii ale descoperitorului nu se lăsau aşteptate. Găseam din belşug cioburi de oale, mai mari sau mai mici. Strămoşii noştri foloseau din plin olăria locală, de culoare roşie, uneori şi neagră. Destul de frecvent, dădeam peste câte un opaiţ de lut, de mici dimensiuni, cu o formă foarte tipică spaţiului dobrogean.

Colecţionasem eu însumi câteva asemenea opaiţe în grădina noastră de la Seimeni, toamna sau primăvara, în urma brazdei plugului. Abundenţa lor este uşor de explicat: chiar şi cel mai sărac individ are nevoie de lumină pe timpul nopţii. Reţineam cu scrupulozitate şi oasele de animale peste care dădeam. Analiza acestora arată că locuitorii acelor bordeie creşteau aceleaşi animale domestice ca şi urmaşii lor de peste un mileniu: porcul, oaia, capra, vaca sau calul, dintre păsări găinile, iar ca vânat iepuri şi mistreţi. Oasele de mari dimensiuni, vertebre sau coaste, ale crapilor şi somnilor, indicau bogăţia în peşte a Dunării de odinioară. Deprindeam astfel rapid meseria de arheolog, învăţând să citesc şi să interpretez resturile vieţii înaintaşilor mei ca pe nişte semne de încredere, mute, dar deloc falaciose, precum speculaţiile nocive şi ridicole, cu iz protocronist şi senzaţionalist, la care mă voi referi într‑unul din foiletoanele viitoare.

Acceptasem ca dovedită ipoteza că bordeiele pe care le săpam datau de prin secolele al X‑lea - al XI‑lea, poate chiar al XII‑lea, că cei care le construiseră, folosind ca materiale de construcţie piatra din zidurile mai vechi, romane, ale cetăţii, erau în mod sigur creştini. Un engolpion episcopal descoperit acolo şi conturul unei basilici erau dovezi evidente. Cât priveşte "etnia" acelor oameni, credeam deja, cum cred şi acum, că nu are o importanţă capitală şi nu trebuie în nici un fel instrumentată în scopuri politice. Întregul ţărm al Dunării, până la gurile sale, cu toate cetăţile şi cu hinterlandul lor, până aproape de mare, se afla în zona superioară a celebrei "linii Jireček", aşadar în zona în care limba latină predomina în raport cu greaca. De aceea populaţia romanică trebuie să fi fost constant majoritară, dar în contact constant pe de o parte cu grecii din cetăţile de la mare (Callatis, Tomis, Olbia etc.), şi, dincolo de marele fluviu, cu dacii liberi, până când aceştia au dispărut, probabil asimilaţi, sau cu feluritele neamuri care s‑au tot perindat, fascinate (ca şi azi!) de strălucitorul Occident. Putem deci considera cu sufletul împăcat că acei romanici erau deja români, în sensul că, după cele câteva secole de evoluţie semi-independentă în mediu lingvistic grec, urmate de alte câteva secole de convieţuire cu slavii, putem vorbi deja de o limbă romanică aparte, limba română. În cetate şi în împrejurimile ei trăiau deci români, slavi (probabil vechi bulgari) şi bizantini, aceştia din urmă ca reprezentanţi ai puterii imperiale, foşti soldaţi sau funcţionari, negustori. Pe toţi îi simţeam ca strămoşi ai mei, înaintaşi direcţi în linie simbolic-afectivă şi mă bucuram că, asemenea lor, îmi fusese dat să mă nasc în magnificul peisaj al Dunării de jos, creuzet al popoarelor.

Dincolo de ceea ce citisem sau aflam zilnic din explicaţiile profesorilor, încercam să mă identific cu cei care trăiseră acolo înaintea mea, copii, femei, bărbaţi. Îmi spuneam, înfiorat, că, pe rând, neam după neam (nu mai mult de şaizeci de generaţii, după calculul standard!), ne scăldasem în apele aceluiaşi râu, fusesem şi nu fusesem, după cum spune una din apoftegmele înţeleptului de la Efes, "întunecosul" (ho skoteinós) Heraclit. Mi‑i închipuiam mai ales pe soldaţii romani din primele veacuri, trimişi aici să apere graniţele Imperiului. Unii erau trimişi în alte părţi, alţii rămâneau aici întreaga lor viaţă. Erau, majoritatea, romani doar cu numele, căci, după cum arată inscripţiile funerare, legiunile sau cohortele cărora le aparţineau erau formate din germani şi gali, desigur romanizaţi. După vreo douăzeci şi cinci de ani de militărie, acei milites romani, mândri de a fi aparţinut celei mai glorioase oşti din câte fuseseră vreodată pe lume, deveneau veteranes şi îşi primeau mult‑aşteptata recompensă pentru serviciul lor credincios, o bucată din pământul statului (ager publicus), în posesie deplină şi definitivă. Mai ales aceşti veterani, cu familiile pe care şi le întemeiaseră, cu urmaşii lor, au implantat pentru eternitate la Dunărea de jos limba lui Cicero, a lui Vergiliu şi a lui Horaţiu. Desigur că latina simplă şi viguroasă pe care o vorbeau cu toţii, mulţi probabil alături de idiomul matern, fie el dacic, germanic, galic, iberic, asiatic, grec sau italic, era mult mai simplă decât rafinata varietate din scrierile poeţilor şi istoricilor de la Roma.

Plimbându‑mă seară de seară printre masivele ziduri întocmite la începutul mileniului I, sau printre bordeiele înghesuite care alcătuiau "cetatea" târzie ale cărei vestigii tocmai le scotoceam zi de zi, mă înfioram la gândul că între ele se scurseseră o mie de ani, cam toţi atâţia câţi vor fi trecut şi de la umilele bordeie până la mine. Nu ştiu dacă în vinele mele curge acelaşi sânge ca al lor, dar, aş spune în tonalitate sadoveniană, simt că două lucruri mă leagă cu certitudine de aceşti moşi ai mei: contemplarea perpetuă, zi de zi şi oră de oră, a Dunării şi limba lor, care este şi a mea. Ca şi ei, în primii mei paisprezece ani din viaţă, primul lucru care mi se înfăţişa privirilor, din curtea noastră de la Seimeni, erau apele Dunării, sclipitoare vara, limpezi primăvara, mai mohorâte toamna şi iarna. Readusă pe malul Dunării de mocanii ardeleni din care mă trag, limba lor romană în care scriu aceste rânduri pare să fi ajuns la capătul drumului.

Cele vreo trei săptămâni ale primului meu sejur la Capidava au trecut fulgerător. Organizatorii ne‑au pregătit şi o surpriză cu totul neaşteptată: ne-au dat fiecăruia dintre noi, elevii, câte 100 de lei, cam o treime dintr‑o bursă studenţească. Recompensele de acest fel erau foarte rare în epocă. Banii veneau, cred, din fondurile Muzeului de Arheologie din Constanţa. Am plecat acasă, după ce am obţinut promisiunea directorului că voi fi primit, ca voluntar, şi cu seria următoare. Când am ajuns acasă, la Seimeni, refăcând în sens invers drumul povestit în primul episod al acestei evocări, mama mă aştepta cu nişte bucate mai speciale. Era ziua mea de naştere, detaliu de care, ca de obicei, uitasem cu totul.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri