Caratele tradiţiei

Am recitit de curând o carte uitată, a cărei primă ediţie a apărut ȋn anul 1904, „Drumuri şi oraşe din România”. Viziunea largă, complexă şi, fără exagerare, profund patriotică a autorului, Nicolae Iorga, o face să fie, miraculos de actuală.

Ȋn prefaţa cărţii marele istoric scrie: „Suntem un popor care nu se cunoaşte pe sine şi nu-şi cunoaşte ţara. Dacă le-ar cunoaşte, le-ar preţui şi ar căpăta o ȋncredere ȋn viitor care, de fapt, ȋi lipseşte.” Ideea nu şi-a pierdut deloc valoarea, valabilitatea, până ȋn ziua de astăzi şi va rămâne, cu siguranţă, valabilă şi mâine. Cartea nu este scrisă din cărţi, nici nu prea erau pe vremea lui. Iorga bate cu piciorul toate oraşele vechiului regat, de la Turnu-Severin la Dorohoi şi le descrie din perspectiva istoricului, scriitorului, a creatorului cunoscător de artă vizuală. Ȋn consecinţă, descrierile sunt vii, reale, şi au ȋn vedere toate aspectele vieţii urbane româneşti ale timpului.

Imaginea drumurilor şi oraşelor din România anului 1904, aşa cum o vede Iorga, este seducătoare ȋn ȋntregul ei, dar interesul meu se focalizează evident pe Iaşi, iar Iaşul ocupă un loc special ȋn inima autorului, câtă vreme a fost oraşul unde a ȋnvăţat carte. „Iaşii, spune Iorga, sunt ȋnainte de toate o biserică, biserica bisericilor pentru trecutul nostru.” Amintirile din vremea copilăriei ȋi readuc pe ecranul memoriei un spaţiu urban mitic, alcătuit din mulţimea ctitoriilor bisericeşti voievodale şi a palatelor boiereşti situate ȋntr-un spaţiul natural mirific dominat de grădini, vii, livezi şi păduri. „Din alte drumuri mai nouă, mi-a rămas ȋn minte o voluptate de lumină, de lunecare ȋn trăsuri minunate pe strade largi cu luciul de marmură, pe care oamenii cu măturile lor apărau orice profanare ȋndelungată a gunoaielor.”

Voluptatea de lumină rămasă ȋn memorie nu-l împiedică să-şi reactualizeze părerea de rău că mănăstirea Galata devenise garnizoană militară, iar mănăstirea Socola spital de nebuni. Asemenea, era la destulă distanţă temporală, România era acum regat independent şi prosper, pentru a ironiza mulţimea de trenuri cu soldaţi ruşi trimişi, zice el, la moarte, din gara Iaşului, ȋn războiul cu turcii din 1877.

Revenind ȋn actualitatea ȋnceputului de secol XX, Iorga ȋşi confruntă amintirile cu realitatea oraşului de pe coline, a cărei evoluţie nu o găseşte corespunzătoare cu importanţa lui ȋn civilizaţia urbană românească. „Cu cât mă ȋntorceam mai târziu şi mai rar, din alte oraşe ale ţării, din alte ţări ale lumii, cu atât puterea de a iubi a sufletului meu se restrângea, ȋntărindu-se, ȋn aceeaşi măsură, asupra patriei neamului meu, cu atât vechile sentimente de curiozitate neȋnţelegătoare se schimbau, făcând loc unei adânci evlavii, unei nemărginite compătimiri, unei neȋnvinse groaze.” Cu această stare sufletească născută din nedoritele slăbiciuni ale spaţiului construit din ţară, vizibile ȋn raport cu bogatele şi puternicile experienţe culturale adunate din multele lui călătorii, marele istoric conchide: „Dar sentimentele care se impuneau faţă de Iaşi rămâneau aceleaşi, pentru cine aducea experienţă şi durere ȋn inimă: evlavie pentru trecut, milă şi groază pentru vremurile nouă, tot mai multă milă şi groază…”.

Subliniez faptul că exact aceleaşi sentimente faţă de trecutul şi prezentul oraşului sunt vii şi astăzi pentru mulţi dintre iubitorii spaţiului urban cu o diferenţă importantă. Iorga tocmai remarcase noile investiţii ȋn oraş, anume, restaurarea marilor ctitorii voievodale Trei Ierarhi şi Sfântul Nicolae Domnesc, finalizarea Catedralei metropolitane, Teatrul Naţional, Liceul Naţional, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Institutul de anatomie … Toate sunt clădiri monumentale fără de care Iaşul de astăzi nu poate fi imaginat. Dacă oraşul ȋnnobilat cu atâtea frumuseţi era departe de a-l mulţumi ȋn acel ȋnceput al dramaticului secol, ce am putea spune noi, astăzi, când năvala construcţiilor fără arhitectură nu mai poate fi stăpânită de nimeni?

Iorga salută apariţia tramvaiului şi a iluminatului electric, dar descoperă şi faptul că „se cheltuiseră milioane pentru a se vedea cum nu se aduce apa ȋntr-un oraş ȋnsetat, plin de molime şi care pute”. Astăzi oraşul nu mai este ȋnsetat, dar are alte probleme la fel de grave, ȋntre ele traficul rutier ȋşi arată colţii, puterea de a sufoca definitiv Iaşul, fără nici o speranţă de soluţionare.

Concluziile lui sunt la fel de valabile. Fără să-şi facă iluzii pentru calitatea evoluţiei de ansamblu, speranţa lui este ca măcar centrul istoric să i se acorde atenţia cuvenită. „Căci acum vedeam de unde pornise oraşul şi unde ajunsese, spre ce decădere se cobora tot mai repede, fără să-l poată opri vreo putere din lume… Dar ȋntr-acest cerc, cuprinzând şcolile şi cele mai multe dintre monumente, va trebui să se ȋntemeieze ordine şi curăţenie desăvârşită, ca ȋntr-o Upsală, o Ravenă a României. Căci, dacă nu ne-am arăta ȋn stare a ne păzi cenuşa morţilor ce dorm ȋn acele biserici, a ȋnconjura de linişte şi sănătate instituţiile noastre de cultură ȋntemeiate ȋn umbra lor plină de şoapte sfătuitoare, am fi cu adevărat vrednici de osânda lumii civilizate.”

Nu mai e nimic de spus, cu excepţia faptului că ar fi poate momentul să devenim, pe temeiul moştenirilor noastre, citadini adevăraţi.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video