Cârnații epocii de zgârci

Dragă, aștia parcă-s cârnații aia de pe vremea lui Ceaușescu, îs la fel de buni! mi-a spus vecina, spre uimirea mea, când i-am dus duminică, de pomană, o porție de tochitură. M-am uitat lung la ea, în timp ce ea molfăia o bucățică de cârnat, stând în prag cu farfuria într-o mână și lingându-și degetele de la cealaltă, – recunosc, nu-mi aminteam gustul acela „bun” de care spunea. Îmi aminteam doar că erau plini de gheare, oase și zgârci, nu stârneau nicio papilă gustativă. De fapt, nu mâncam cârnați decât iarna, de Crăciun, când niște veri de-ai mei de pe lângă Târgoviște tăiau porcul. La schimb cu ce le puteam duce de prin Bucureștiul falimentar al epocii de „aur”, – ai mei căpătau o bucată de carne de porc, – firește, porc tăiat pe ascuns, în spatele casei, în complicitate cu milițianul comunei, – din care mama făcea și vreo trei-patru cârnați pe care îi înșira, pe făcăleț, în cămară. Erau așa de buni? am întrebat-o sarcastic, având nu tocmai amintiri plăcute legate de acele vremuri și mai ales de cârnați. Nu se găseau tot timpul, dar erau buni, gustoși,cum să nu? mi-a răspuns, de parcă eu n-aș fi trăit atunci. Eh, nimic nu mai e la fel ca în acei ani… Asta nu e viață… Nu știu de ce mai trăim, e vai de capul nostru… Atunci era bine, ne descurcam cu toții, Ceaușescu ne dădea casă, serviciu, mergeam la Olănești în fiecare an, nu era atâta dezmăț și nebunie și atâția nemernici cu mașini și cu vile ca acum, a deviat ea discuția, lăcrimând ușor. Eu nu mă pot adapta la vremurile astea! Nu pot! Nici ploaia nu mai e ploaie, a nenorocit toți pomii! Păi, era pe vremea lui Ceaușescu așa ceva?!

De ce unii oameni vorbesc cu nostalgie și disperare despre perioada ceaușistă? m-am întrebat în timp ce ea lăuda de zor mărețele împliniri ale Făuritorului. Să găsim, așadar, un răspuns, din perspectiva noastră, dacă tot a răscolit nostalgica mea vecină în sertarele îngropate ale epocii cârnaților din zgârci. Și s-o luăm, ca de fiecare data, de la psihic încoace…

Psihicul, după câte știm, își formează o opinie despre „persoană” utilizând semnale interne și externe. Astfel, apar două tipuri de imagini care se contopesc. Imaginea internă constă în credințe impuse, experiență, traume psiho-emoționale și opiniile celorlalți, celor apropiați nouă. Cea externă, despre ceea ce se bazează pe realizările obiective ale noastre: cariera, munca, titlurile obținute, succese și eșecuri în relațiile sociale. Un lucru paradoxal este că psihicului, în general, nu-i pasă dacă ești o persoană bună sau rea, frumoasă sau urâtă, bogată sau săracă. Este important pentru el să ajungă, prin contopirea celor două imagini, la un răspuns, să știe clar cine ești din punct de vedere comportamental. Pe baza concluziei și răspunsurilor primite, el va începe să controleze comportamentul care i s-a revelat. Dacă ești, de pildă, un impostor, psihicul va întări acest tip de comportament pe care tu îl vei considera ca fiind unul firesc. Dacă ești un cetățean moral sau unul responsabil, psihicul va avea grijă să adopți permanent acest fel de comportament în orice situație te-ai afla și să nu te abați de la norme. Problemele încep atunci când nu există un răspuns clar la întrebările cine sunt eu? Încotro mă îndrept? Care este scopul meu? Această problemă le apare, de pildă, celor care au pierdut o persoană dragă sau au experimentat o despărțire dureroasă. Soțul m-a părăsit, cine sunt eu în această situație? O femeie nepotrivită căreia i s-a găsit un înlocuitor în cel mai scurt timp, o femeie fericită care a scăpat de un trădător, o femeie abandonată, nedorită?

Revenind la nostalgia vecinei, avem exact același scenariu. Anterior, înainte de 89, un individ era, să spunem, un muncitor respectat în fabrică, un soț care își ducea familia în fiecare an la Mamaia, care avea un rost. Astăzi, fabrica unde a muncit a dispărut de mult, toată lumea i-a uitat meritele, nu mai are prieteni la măcelărie și la miliție, cum avea pe vremuri, copiii sunt plecați în străinătate, opinia lui nu este interesantă pentru tineri, literalmente nu are valoare. Cine sunt eu, acum, în țara asta? se întreabă. Pe vremuri eram cineva! Criza de identitate este, să nu uităm, o traumă psiho-emoțională și psihicul este forțat în asemenea crize, când nu are răspuns clar cu privire la cine suntem acum, să se apere. Așadar, se produce efectul invers: treptat, psihicul devalorizează tot ce era rău în trecut, dând prioritate pasajelor în care a fost bine, cald și confortabil. El împinge în conștiința individului acel episod în care acesta a fost fericit. Demontează problemele de atunci, îți readuce în conștiință imagini cu tine doar în situații pozitive, imagini de care te ancorezi. Mi-aș dori să mă pot întoarce acolo, ne spunem adeseori, deși, dacă ne-am întoarce cu siguranță nu am avea nici o bucurie. Mi-aș dori să le pot arăta tuturor ce văd eu, ce bine era totul atunci și să confirme, astfel, că eu în acel timp eram cel mai important individ din fabrică, și, mai ales, cel mai iubit. Atunci știam cine sunt, azi nu știu, simt că nu mă definește nimic.

Studiile privind nostalgia au condus, cum era de așteptat, la concluzii care pot părea inițial ciudate. Nostalgia, ne spun rezultatele, apare, de obicei, contrar aștepărilor, din evenimente care sunt catalogate ca fiind negative pentru individ. Are loc, practic, o transformare, o idealizare a experiențelor negative din trecut, dintr-o dată, individului i se pare că, de fapt, au fost experiențe minunate. Așa se explică faptul că mulți dintre români vorbesc pozitiv despre anii din perioada Ceaușescu. Din ce în ce mai des amintesc de episoade individuale care par demne de amintiri calde. „Doar de Crăciun mâncam portocală, dacă primeai două pe vremurile alea erai fericit, dar uite așa, cu lipsuri, cu greutăți, am ajuns oameni!” „Era frig în casă, nu aveam apă caldă, dar statul ne dădea o casă, nu ca acum!”

Nostalgia este, pe de o parte, în acest caz, un sentiment social, dizolvat în conștiința publică, dar, în același timp, este foarte individualizat din punct de vedere al emoțiilor, este conectat cu experiențe personale și cu o biografie personală a trecutului. Survolând trecutul, nostalgia cuprinde nu numai experiența unei persoane, ci și experiența familiei și poate, într-un context mai larg, experiența acelor vremuri ale tinereții. Astfel, reprezentanții aceleiași generații pot avea experiențe emoționale similare. Nu întâmplător ajungem la concluzia că o întreagă generație tânjește după o anumită perioadă de timp: generația mai în vârstă e nostalgică după perioada comunismului, X-erii tânjesc după anii 80-90, fiecare generație având abordări diferite ale obiceiurilor de trai, de consum, ale educației și stilului de viață. Generația X, din care fac parte, de pildă, tânjește după tinerețea lor din anii 80-90. X-erii au fost primii care au gustat fructele erei consumatorului. În tinerețea lor, au apărut primele supermarketuri, lanțurile de fast-food, numărul magazinelor de îmbrăcăminte a crescut, iar stilul lor de viață s-a diversificat. Au avut primele telefoane mobile și calculatoare. Anii 90 au fost anii schimbărilor de tot felul, nu doar politice, oamenii au trecut rapid de la o perioadă la alta, s-au adaptat din mers societății de consum, au trecut brusc de la punguțele cu gheare de pui la baxurile cu pulpe imense de curcan, au învățat că producătorii sau furnizorii se schimbă, azi vin, mâine părăsesc piața, au văzut cum moneda națională a crescut sau a scăzut, au văzut strada în continuă schimbare, în locul librăriei au apărut consignațiile, în locul consignațiilor, după două luni, a apărut banca, lângă bancă, cizmăria a devenit farmacie sau amanet. Fabrica unde lucra în ture s-a desființat, iar el a devenit din maistrul respectat care avea în subordine 15 muncitori, vânzător la taraba cu găleți, papuci turcești și bulion. La o primă vedere, situația de astăzi este mult mai puțin provocatoare decât în ​​​​anii 90, fiindcă orice am spune, în comparație cu acele vremuri, azi pare, cât de cât, stabil. Dar, mulți au rămas marcați de acele schimbări în viteză, care i-a luat pe nepregătite, păstrând îngrijorarea, anxietatea generată de acele transformări. Dacă nu mai avem de mâine Carrefour? Dacă pleacă banca cu banii? Dacă din cauza inundațiilor, nu mai avem pepeni pentru murat? auzim, adeseori, spunându-se printre cunoscuți. Când apare anxietatea, se dezvoltă un mecanism de apărare, care se numește formare reactivă: o emoție este înlocuită cu exact opusul ei. De exemplu, dacă sunt egoist, voi da pomană în văzul lumii pentru a-i convinge pe alții de contrariu. Într-o stare de anxietate, oamenii caută sprijin, uneori ciudat și paradoxal, în vremuri care practic nu sunt mai bune decât cele pe care le trăiesc, ba poate au fost vremuri mai grele, iar acest sprijin include și romantizarea vremurilor comuniste. Gândurile că trecutul a fost minunat pot fi liniștitoare, cel puțin pentru generația mai în vârstă: atunci toți aveau case, atunci CEC-ul nu fugea cu banii clienților, tinerii erau altfel decât tinerii de azi, iar cârnații, chiar dacă nu se găseau la discreție și erau făcuți din nu se știe ce, erau de mii de ori mai buni.

De fapt, acestea sunt variante de ieșire din criză, variante anti-anxietate create de psihic. Pentru că orice s-ar spune, am trăit în aceea vreme și știm toți cum a fost, doar roz nu. Poate că aceste variante de ieșire provin din faptul că atunci societatea era omogenă: statutul social și situația financiară a marii majorități a oamenilor erau aproximativ aceleași. Acum societatea este mai eterogenă: a apărut o clasă de mijloc, a apărut sărăcia, există specialiști bine plătiți cum există șomeri sau asistați sociali, există afaceri de top și fabrici falimentare, pensii mici și pensii nesimțite. Și da, există oameni care nu sunt mulțumiți de asta, încă mai cred că societatea omogenă era mai bună, nu presupunea diferență. Pentru că nu tindeau spre nicio înălțime și se mulțumeau cu ceea ce le-a atribuit statutul, care nu se schimba niciodată în funcție de cantitatea de efort depusă. Dacă n-aveai chef de muncă, nu era nicio problemă, nu-ți pierdeai slujba. Statul avea obligația să te țină în câmpul muncii până la pensie. Și oricât ai fi muncit, tot cu salariul acela ai fi plecat acasă. Acasă, unde toți aveau frig, apă rece în loc de caldă, zahăr și ulei la rație și vreo două-trei portocale pe mileu să le vadă vecinii care veneau în vizită, portocale pentru care stăteai ore în șir la rând cu ceilalți, la fel ca tine. Să fii pasiv, să te amesteci cu mulțimea și să ai același statut ca toți ceilalți a fost benefic pentru mulți. Nu presupunea nici un efort mental. În zilele noastre, astfel de oameni, nepregătiți să se adapteze noilor condiții, dezvoltă furie față de realitate, care le cere mai mult. Le cere să gândească, să găsească soluții, să-și caute joburi după aptitudinile pe care le au, să evolueze. Și această schimbare, așa cum spun terapeuții gestalt, necesită adaptare creativă. Și o nouă autoreglare organismică. Iarna o haină de blană este grozavă, vara, la 40 de grade, aceeași haină de blană te poate ucide. Nu este nicio problemă cu haina de blană, e bună s-o ai în dulap, întrebarea este dacă poate fi utilă omului care se află într-o situație de schimbare, iar omul știe s-o folosească corespunzător. Pentru cei care au dificultăți în a răspunde pe măsură la schimbările vremurilor, stabilitatea, sau mai degrabă stagnarea, așa cum era în perioada comunistă, a fost foarte atractivă. Așa că nu este de mirare nici nostalgia multora, nici faptul că unii cred în fanteziile de a reveni la vreun analog al acelor vremuri. Dar tocmai această lipsă de alegere a fost importantă pentru o persoană nostalgică după perioada aceea: toată lumea a trăit fără posibilitatea de a alege. Aceasta a fost considerată stabilitate. De aceea spunem că nostalgia pentru modul de viață dinainte de 89 este caracteristică unui grup special de oameni – aceia cărora le este greu să se adapteze creativ la o situație schimbată, prețuiesc cu adevărat stabilitatea și din constructul „stabilitate sau risc” vor alege întotdeauna stabilitatea. Iar un regulator extern, chiar dacă regulatorul se numește sistem dictatorial, este mai simplu și mai logic pentru el decât să ia decizii independente.

După cum scria Bulgakov, „nu este atât de rău că o persoană este muritoare, este rău că devine, dintr-o dată, muritoare”. Devenim, dintr-o dată, muritori, atunci când ne sustragem din timpul pe care ar trebui să-l trăim și să-l înțelegem deplin, preferând în schimbul evoluției personale, – o evoluție care se câștigă prin acceptarea provocărilor de orice fel, – gustul dătător de nostalgii al cârnaților din zgârci.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video