Tragedia îşi atinge punctul culminant în clipa în care reverendul Hastings (ce lucrează la un opus magnum al înţelepciunii universale) iese din nihilismul sardonic şi mizantrop care l-a caracterizat iniţial şi devine un scelerat tipic (îl ucide pe Rook cu o greblă, într-o scenă profund sangvinară). Ironic, după moartea protagonistului, Ann îi va naşte acestuia un fiu. „Tara” istorică nu se stinge deci aici, ci îşi urmează cursul, neabătut, spre viitor. Un roman terifiant-fabulos, care merită citit.
Contextualizarea, mai sus, a faimosului titlu din filmografia lui Almodovar nu este deloc întâmplătoare. Asemenea regizorului spaniol, scriitorul britanic John Cowper Powys (născut în 1872, mort în 1963, absolvent al Universităţii Cambridge, laureat, în 1958, al premiului „Placa de Bronz”, oferit de Academia Liberă din Hamburg, trăitor, o bună bucată de timp, în Statele Unite, unde Theodore Dreiser l-a numit „genial”, obsedat toată viaţa de ocultism şi, cu precădere, de misticismul mitologic galez, în sfârşit, descendent direct al clasicilor englezi John Donne şi William Cowper şi membru totodată al unei familii de artişti) caută în personaje instinctualitatea primară a fiinţei, „creierul” reptilian care ne-a făcut, în timp, campionii evoluţiei şi supravieţuirii. Capodoperele lui, Ducdame (1925, tradusă şi la noi cu titlul Cercul nebunilor), A Wolf Solent (1929) şi A Glastonbury Romance (1933), explorează palierele subconştiinţei pulsionale, fie în formă istoric-mitologică (A Wolf Solent), fie parabolic-ideologică, sub semnul utopiilor renascentiste, al „lumii perfecte” (A Glastonbury Romance), fie în varianta mai explicită a realismului psihologic, cu tentă naturalistă (Ducdame/Cercul nebunilor). Personajul powysinan „simte enorm şi vede monstruos”, situându-se în galeria teratologică a marilor mutanţi tipologici, de la criminalii rafinaţi ai lui Shakespeare, Poe, Melville şi Hawthorne (ultimii doi în Pierre şi, respectiv, The Blithedale Romance), la dezaxaţii lui Dickens, sceleraţii lui Hugo sau sadicii lui Zola.
Cercul nebunilor este radiografia unei astfel de familii tarate, surprinse la apogeul ei – generaţia moşierului Rook Ashover din Dorset – când blestemul arhetipal se împlineşte fatidic. Bărbaţii din clanul Ashover au suferit mereu de presiunea unei sexualităţi excesive şi deviante. Din relaţiile lor extraconjugale s-au născut monştri care bântuie, apocaliptic, existenţele fiilor legitimi. Rook şi fratele lui maladiv Lexie sunt cele două victime ale trecutului obscur al familiei Ashover. Totodată, ei rămân şi purtătorii „defectului” de „impuls reptilian” – interpretat în roman ca o „vină tragică”, o „damnare” transpersonală. Rook iubeşte simultan trei femei: pe concubina Netta Page, pe soţia pastorului anglican William Hastings, numită Nell, şi pe verişoara Ann. „Dilema” lui fundamentală este dacă ar trebui să renunţe la viaţa erotică dezordonată a prezentului şi să-şi întemeieze o familie sau nu. Netta, deşi aparent singura care are un efect mesmeric asupra vulcanicului moşier, a căzut în alcoolism şi, oricum, e de condiţie socială modestă, inducând riscul unei mezalianţe (ea de altfel va pleca, la un moment dat, producându-i lui Rook o stare de angoasă vecină cu nebunia). Nell pare, după caracterizarea protagonistului însuşi, o „dobitoacă romanţioasă”, care-şi înşală soţul, pe prelatul Hastings, mai degrabă dintr-un automatism imatur decât din pasiune (foarte curând Rook o va descoperi acuplându-se violent cu propriul lui frate, bolnavul etern Lexie, în Poiana Ţâţei). În sfârşit, Lady Ann, verişoara stilată, dar perversă ea însăşi, constituie pentru Rook un divertisment de tinereţe şi prea puţin obiectul unui angajament sentimental total (constrâns de împrejurări, eroul se va căsători totuşi cu ea). Oscilarea permanentă a personajului (alături de „vina” moştenită ereditar) reprezintă premisa (psihologică) a conflictului tragic.
Tragedia îşi atinge punctul culminant în clipa în care reverendul Hastings (ce lucrează la un opus magnum al înţelepciunii universale) iese din nihilismul sardonic şi mizantrop care l-a caracterizat iniţial şi devine un scelerat tipic (îl ucide pe Rook cu o greblă, într-o scenă profund sangvinară). Ironic, după moartea protagonistului, Ann îi va naşte acestuia un fiu. „Tara” istorică nu se stinge deci aici, ci îşi urmează cursul, neabătut, spre viitor. Un roman terifiant-fabulos, care merită citit.
Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Publicitate și alte recomandări video