Deci: cum se va scrie în anul 2100? Sau în anul 3000? Care va fi conţinutul şi mai ales care va fi suportul ei? Deci: cum va arăta cartea subiect şi ca obiect?

E absurd să credem că această carte a viitorului să-şi conserve în timp forma actuală. Odată cu explozia informaţională, forma ei se va schimba, după cum se vor schimba şi modul de scriere, şi conţinutul.

În fond, la ce bun să tăiem păduri întregi sau chiar să reciclăm hârtia folosită şi să poluăm mediul înconjurător, să ocupăm atâta forţă de muncă, să inhalăm odată pagina citită şi mirosul toxic al cernelurilor tipografice, când o simplă apăsare pe buton ne poate aduce în faţa ochilor orice pagină, din orice operă literară, scrisă în orice limbă, pe care dorim s-o accesăm?!

Computerul va revoluţiona nu numai arta îngurgitării conţinutului operelor de artă, ci şi mijloacele tehnice şi suportul prin care acest conţinut ajunge la noi. Altfel s-a scris înainte de Gutenberg, când a apărut tiparul, şi altfel după.

Gutenberg a fost un metalurgist, dar şi bijutier şi tipograf. El a creat în Europa prima presă tipografică cu caractere mobile din metal, a creat şi uleiurile potrivite de tipar care să nu se întindă pe pagină. Precizez că atât chinezii, cât mai ales coreenii cunoşteau tipărirea cu litere mobile, dar din cauza complexităţii sistemului de scriere folosit, această metodă nu a fost atât de utilizată ca în Europa Renaşterii. De altfel, primul sistem de tipărire cu caractere mobile din lume a fost creat în timpul dinastiei Chingli (1041 – 1048) de Bi Sheng, „un om fără poziţie oficială în aparatul de stat chinezesc“. Iniţial, caracterele mobile ale tiparniţei lui Sheng erau confecţionate din porţelan, iar tiparul era fix. Bi Sheng a inventat şi un tipar mobil, cu caractere de lemn, dar care nu a putut fi folosit prea mult, deoarece literele se fisurau în contact cu cernelurile agresive. preparate în China. Tiparul cu caractere mobile din lemn a fost adoptat oficial în timpul dinastiei Yuan (1290 – 1333), răspândindu-se apoi şi în Coreea, unde a apărut şi prima carte, tipărită cu 78 de ani înainte de Biblia lui Gutenberg. Tiparul lui Johannes Gutenberg nu diferă prea mult de tiparniţele chinezeşti şi coreene. Dar asta deja e o altă poveste.

Am făcut acest scurt excurs în istoria tiparului pentru a vedea mai bine locul în care ne aflăm azi. Primele litere s-au născut din lut. Iar ultimele, după cum arată mersul astrelor, se vor întoarce în ţărână. O parte din ele, cele mai frumoase din punct de vedere grafic, poate şi literar, vor umple vitrinele unor muzee ale cărţii, altele însă vor lua calea tocatorului de cărţi, care îi va transforma, înainte de reciclare, în fâşicuri de hârtie, apoi ele vor fi topite într-o pastă, asemănătoare cumva cu cea folosită de Bi Sheng cu secole în urmă. Era informaţională a spaţiului virtual îşi pune amprenta nu numai pe modul nostru de scriere, dar şi de trăire. În afară de aceasta, semnele, iconurile, emojiile, faviconurile şi alte semne grafice care abundă pe reţele de socializare, tinzând să substituie în mare mesajul scris, ne trimit cu gândul cu milenii în urmă când au apărut, în diferite colţuri ale lumii, primele scrieri, consemnate pe tăbliţe de lut, pe piatră, lemn, scoarţă de copac, piei sau alte suporturi materiale.

Mesajele de pe net abundă de pictograme. Pe reţele de socializare, ideile şi emoţiile sunt transmise prin iconuri şi emojii. Dacă această tendinţă va continua – şi sunt semne că se va întâmpla aşa -, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat scrierea alfabetică de pe net ar putea fi înlocuită de scrierea cuneiformă sau de cea hieroglifică. După cum se ştie, primele scrieri au fost pictogramele, care s-au bazat pe abstractizări ale obiectelor şi fiinţelor reale ce populau spaţiul omului preistoric. La ele s-au adăugat alte semne, ideogramele, desene reprezentând concepte, idei şi lucruri aflate în mişcare. Primele sisteme de scrieri descoperite au o vechime de circa de circa 7000 de ani; ele mai sunt încă folosite şi în zilele noastre ca mijloc de comunicare în anumite culturi din Africa, America Centrală, America de Sud şi Oceania. Studiul lor ar putea risipi o parte din enigmele ce înconjoară ca un halou scrierile vechi şi ne-ar putea aduce mai aproape calea ce duce spre următorul mileniu.

Şi acum să revenim la subiect. La cartea viitorului.

Computerul a revoluţionat a nu numai arta ingurgitării operei de artă, ci şi mijlocele de producere şi, mai ales, de reproducere a ei.

S-a scris într-un fel până la apariţia mijloacelor de comunicare video şi a computerului, şi altfel după. Computerul a schimbat ceva esenţial în viaţa noastră, a schimbat modul nostru de-a percepe spaţiul şi timpul, şi fiinţa lăuntrică. Cu s-au fără voia noastră am fost împinşi să ne trăim o parte din existenţă din zona reală în zona virtuală. Odată cu apariţia reţelelor de socializare schimbările acestea s-au accentuat. Altfel scriem şi citim azi un text faţă de cum ne obişnuisem să citim acum zece, cincisprezece sau douăzeci de ani în urmă. Şi, totuşi, în ciuda acestor schimbări petrecute în societate, dar şi în mediul ambiant, cartea ca obiect nu a dispărut. O putem găsi în rafturile bibliotecilor, în librării, în bibliotecile particulare, care, ce-i drept, odată cu apariţia bibliotecii virtuale s-au cam diluat.

Întrebarea pe care şi-o pun mulţi e următoarea: va putea renunţa cititorul la obiceiul său însuşit de atâtea secole de-a ţine în mână şi de a răsfoi un tom sau un ziar? Cartea virtuală şi dialogul de pe reţele de socializare vor putea suplini această concreteţe?

Probabil că deceniile următoare ne vor rezerva şi alte surprize. Inclusiv cea a inventării unui nou limbaj care nu se va mai baza pe cuvântul scris sau vorbit, ci pe pictograme şi imagini.

Acestea vor fi mai uşor accesibile viitoarelor generaţii, dar şi posibilelor contacte pe care le-am putea avea cu alte civilizaţii. E mai uşor să abstractizezi prin intermediul unei pictograme o omidă ce se târăşte pe o frunză, decât s-o descrii. Imaginea esenţializată poate suplini subiectul, după cum poate suplini şi starea emotivă a mesajului comunicării.

Cât despre cartea ca obiect, indiferent în ce limbă şi cu ce semne va fi scrisă, tind să cred că şi aici se va produce o mică revoluţie. Curând, televiziunea în relief, dacă va mai exista televiziunea, şi omniprezentul computer, laptop-ul, iphone-ul şi alte ustensile specifice epocii globalizării informaţionale ne-o vor aşeza ca pe-o ofrandă în mâini. O vom putea citi, îi vom putea pipăi paginile, dar cartea nu va exista. Va fi doar o iluzie, o imagine holografică înzestrată cu senzori virtuali, având, printre altele, rolul de-a ne stimula simţurile, creând impresia de realitate. S-ar putea ca unora lucrurile pe care le expun aici să li se pară simple utopii. Eu însă cred că realitatea viitorului va fi mult mai percutantă decât ne-o putem azi închipui cu ochii minţii.

„Internetul ne-a readus în era alfabetică, scria undeva Umberto Eco. Dacă ne-am crezut vreodată intraţi în civilizaţia imaginii, computerul ne readuce în galaxia Gutenberg“. Ne readuce, desigur, că ne readuce, dar sub ce formă? Nu cumva sub formă de imagini animate?

Astăzi citeşte şi scrie toată lumea. Observaţi cu atenţie strada. Observaţi-i pe cei apropiaţi. Tinerii sunt adânciţi în lectura iphone-urilor. Comunicarea nu mai este directă. Ea are loc prin intermediul telefonului. Aproape că am uitat să mai dialogăm. Încetul cu încetul, această nouă eră a galaxiei Gutenberg ne împinge sper autism de masă.

Să nu disperăm însă. Acesta e doar începutul. Întotdeauna calea ce duce spre cunoaştere e plină de obstacole neprevăzute. În acest sens, tind să cred că viitorul cărţii e unul luminos. Cartea, marile opere, cărţile care ne luminează existenţa nu vor exista în realitate. Dar vor exista în interiorul nostru. Paginile lor vor fi răsfirate pe spirala ADN-ului fiecăruia din noi. Le vom accesa, fără prea mare efort, în momentele de restrişte sau de bucurie a existenţei noastre, de fiecare dată când vom avea nevoie de ele. Va fi bine, va fi rău?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist