Sfârşit de an şi începutul altuia, Nou, decembrie şi ianuarie nu duc lipsă de sărbători, dar în rest niciuna nu poate rivaliza cu cea a „Veştii Minunate” dinspre Betleem şi de peste milenii. Şi asta pentru că este în ea, în spiritul ei, un fond de sentimentalitate „domestică” şi familială, de reîntoarcere/revenire, ca la o matcă sau vatră a apartenenţei, la „rădăcini”, la o familie extinsă pe mai multe generaţii şi ramuri, la o atmosferă ce trezeşte ecouri de suflet şi memorie ale copilăriei, parcă reluând ceva din lumina şi deschiderea ei, proaspete. De ce nu vorbim şi de filme „de Paşte”? Există şi ele, dar modelate, decisive, de sinteza de Sens religios a jertfei lui Iisus, o „materie” mereu aceeaşi, dar stimul de artă a cărui altitudine e departe de alterări comerciale sub „bagheta” unor Zeffirelli sau Mel Gibson, de pildă.

Nu spun că nu există, şi între cele „de Crăciun”, şi reuşite memorabile, de înalt nivel de artă. A scris chiar în ZDI părintele Constantin Sturzu, nu cu mult timp în urmă, despre două asemenea excepţii majore, ambele în regia lui Frank Capra, cel mai cunoscut (şi de neuitat) fiind It’s a wonderful life, cu James Stewart în rolul protagonistului, secondat de un încântător înger protector, pe cale, „în context”, de a-şi dobândi, meritat, aripile. Dar chiar, şi în astfel de capodopere, ponderea componentei religioase (legată direct de Christmas) nu e, ea, miezul însuşi. Câteva televiziuni de la noi încep, cu mult înainte de a bate la uşă Crăciunul, să difuzeze (unele chiar non-stop) acest gen de filme de sezon, reluate în ritm strâns, ceea ce face şi mai vizibilă „reţeta” scenariilor. Ai văzut câteva, poţi deja bănui similitudini simptomatice, ba şi cvasi „constante” ale poveştilor de pe ecran, cu înclinările şi articulaţiile lor, ţintind o anume receptivitate a publicului larg. Producţii americane, relativ recente, ce răspund unui orizont de aşteptare definibil ca fond afectiv, un aşezat şi „cuminte”/rezonabil simţ moral şi ataşament pentru tradiţii, mănunchi de predispoziţii, preferinţe şi nostalgii ce ţin de americanul melting pot.

În mai toate, spaţiul-cadru narativ, propice „magiei de Crăciun”, e unul de orăşel, de fermă sau de cabană, în care „aterizează” un fel de „intruşi” (nimic nu-i leagă, iniţial, de ce găsesc acolo) sau, dimpotrivă, acum reîntorşi către obârşie, cei plecaţi cândva şi ale căror vieţi au un alt „decor”: cities (nu small towns), zgârie-nori trufaşi şi glaciali, dar şi un altfel de climat, alte ritmuri, cariere presante, deadlines de afaceri sau de ordin privat… Şi sunt curând captaţi, seduşi de mica lume mai simplă şi mai directă, unde toţi se cunosc între ei, cotidianul lor nu e rece şi calculat, ca în marile centre urbane. Pomul şi petrecerea de Crăciun, festivaluri şi competiţii locale, toate duc spre o învăluitoare intimitate şi căldură, domestice, dar şi comunitare, se înfiripă iubiri, prietenii, „treziri” din existenţe crispate. În filmele „de Crăciun” America se întoarce către rădăcinile ei tradiţionale, de Sărbătoare de familie şi de comunitate restrânsă, cu un anume farmec în ele, susţinut poate şi de un discret umor subiacent cusăturilor „reţetei” înseşi. Este cumva ambiguă, credeţi, o asemenea „formulă” de scenariu, mai aproape de divertisment decât de artă? Dar nu vi se pare că în ea e, tocmai de aceea (şi pe o astfel de cale), de fapt, un apel la rezervele de sentimentalitate din noi toţi, spectatorii lor, vs. roots/„rădăcinile”, o simplitate omenească şi un fond de tradiţii, toate acestea în acord cu spiritul benefic al „Veştii Minunate”, de Christmas, în stare să îmblânzească până şi sufletul postcolumbienei „Lumi Noi”?

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar