Casa cu miros de mirodenii

De multe ori m-am gindit: nu omul alege casa in care sta, ci ea isi alege proprietarul! Exista o ciudata atractie a lucrurilor care ne inconjoara. Liniile de forta pe care le emana obiectele din jur atrag numai anumite structuri, numai anumite forme. Exista un magnetism reciproc: daca vei studia viata unui om, vei observa ca toate casele in care a stat sint aproape identice.
In privinta caselor, memoria mea e destul de incarcata.
Sint case si case, fiecare cu personalitatea sa, cu felul sau de a fi. Fiecare cu propria sa umbra. Fiecare cu propriul ei miros. Cu propria sa viata.
Tin foarte bine minte casa unui unchi de-al meu. Intotdeauna cind intram in curtea lor, ma izbea mirosul de scortisoara.
Casa mirosea frumos, ca un mort imbalsamat in mirodenii. Oamenii care stateau aici, insa, nu-mi placeau. Aveau in ei prea multa vanitate, prea multa pofta de viata pentru un miros atit de nobil. Erau prea energici si orgoliosi. Prea vii. Prea ascunsi. Posedau, inlauntrul lor, o prea mare tendinta de a se extinde, de a acapara. Traiau dupa principiul, in aparenta sanatos, „ce face stinga nu trebuie sa stie dreapta”, care le aducea prosperitate. Si astfel casa lor se umplea de lucruri inutile. Privindu-i cum respira si cum traiesc, mi-am zis: „Abia dupa citeva generatii mirosul acestei case si mirosul trupurilor ce vor locui se vor contopi si vor forma un tot inseparabil…”.
Acum vreo douazeci de ani, s-a mutat in dulcele nostru tirg, venind de undeva din nordul tarii, o familie puternica si totusi decazuta.
I-am vizitat recent: acelasi miros ca in copilarie. Intii mi-am spus ca ei au adus acest miros in noua lor casa. Dar mi-am raspuns: nu! Pentru ca pe multi din ei i-am intilnit si in alte locuri: miroseau altfel. Numai casele in care au locuit sau in care vor locui miros a mirodenii. Ei nu.
Mirosul casei lor e pentru urmasii din alt secol. Cind neamul lor va fi aproape stins, cind singele va imbatrini, trupul urmasilor va mirosi cum miroase acum casa lor.
Tin foarte bine minte, apoi, mirosul casei unui om sarac. Narile mele si acum simt un iz umed, acru si totusi atit de placut.
Chiar linga noi locuia un cizmar batrin si betiv, poreclit Zambezi. Mirosea la el a capre, a lapte iute, a cuie de mesteacan, a pingele si cauciuc. Cuiele de lemn le facea singur. Batrinul avea o rana mare la piciorul drept, din primul razboi mondial, si umbla in cirja. Cind se imbata duminica, isi fugarea nevasta, amenintind-o cu cutitul. Dimineata o cauta pe la vecini si o aducea inapoi. Cadea in fata ei in genunchi, rugindu-se de ea sa-l ierte. Atunci cind veneam la ei, imi dadea o felie mare de piine de secara si, daca se intimpla sa fie ora de masa, ma capatam si cu lapte proaspat. Laptele lor, pus in cani de lut, avea un gust aparte. Il simt si acuma. De Pasti, taiau de obicei un ied. Si casa lor mirosea a singe de ied. A singe de ied si piine de secara. Nici astazi, in Saptamina Luminata, nu pot scapa de acest miros.
Casa cu cerdac isi are si ea mirosul ei. Desi simturile imi sint tocite, totusi mirosul ei ma urmareste de mult timp. Daca nu mi se vor altera capacitatile spirituale, daca voi mai putea fi inca un timp cel care am fost, mirosul acesta va starui in mine pina la sfirsit. Oricum, in acest loc, timp de un an, am fost linistit si singur, departe de orice zbucium omenesc. Exista in aceasta casa un anume colt, pe care eu il numesc coltul umed. Un colt abisal. De aici se propaga mirosul. E undeva pe aproape, prezent aproape pretutindeni si totusi foarte greu de depistat. Exista pe undeva in incapere un fel de musuroi. Un con de aer populat de insecte carnivore. De acolo miroase a umbra si a frig. Mirosul vine probabil dintr-un alt spatiu si un alt timp.
Citeodata, stind pe scaun si privind in gol, simt ca ma ia cu fiori. Intre noi si cei de dincolo exista canale de comunicatie. Unde sonore ce se cristalizeaza-n timp. Materia vida nu se multumeste sa fie prezenta doar intr-un singur loc, ci vrea sa fie omniprezenta. Cauta sa evadeze de aici dincolo.
Asa cum picura un robinet care nu se inchide perfect si in timpul noptii picaturile lui rasuna in toata casa – si cu cit e mai pustie aceasta, cu atit picaturile ne vor infiora mai profund, pustietatea spatiului patrunzind si in vidul din noi -, asa si stropii de materie, infimii stropi de materie (sau hipermaterie, ca sa folosesc un termen cunoscut) se desprind de pe lucrurile ce ne inconjoara si se scurg intr-un alt spatiu. Vidul materiei este atras de un alt vid. Aici, pe undeva prin jur, exista un virtej de atomi cosmici; un Maelstrom care bintuie singuratatea din noi. Si cum acest „noi” se manifesta aici prin mine, se confunda cu eul meu cel mai profund, virtejul bintuind prin mine, ia proportie de uragan.
In fiecare lucru vad vidul. Obiectele sint facute mai mult din goluri decit din plinuri, si eu vad, vad orice gol. Percep materia ca pe o forma a nebuniei. Un hohot de ris umed strabate din cind in cind aceasta casa mica si, deodata, spatiul dinauntrul ei devine fara margini. Cineva isi tine palmele la gura si striga in pustiu. Si acest strigat e ca un hohot de ris. Cel mai infernal ris pe care-l veti auzi vreodata. Risul rupt din strigat. Risul ce se ascunde in musuroiul din podea.
*
In cuptoare de lut ars in care batrinii maestrii au faruit statui,
Noi am fript mielul cel bun inainte de Paste.
Carnea lui am invelit-o in ziare si am iesit sa ne ospatam pe cimp.
Ce frumos se onduia iarba,
Ce frumos batea vintul, ce frumos crestea griul!
Sarbatori fericite!

Publicitate și alte recomandări video