
Domeniul pariurilor cred că nu este suficient exploatat sau explorat. Ceea ce se practică acum la casele de pariuri obișnuite sunt doar un fel de speculații de moment, care pot aduce câștiguri imediate și atât. Dar există spațiu pentru mult mai mult, mult mai divers și la o scară mult mai mare.
Pariurile au fost mereu la modă. Nu am informații sigure, dar aș crede că este una dintre cele mai vechi modalități de a supraviețui și a prospera din istorie. Cred chiar că au apărut odată cu cea mai veche meserie, prostituția, pentru că sunt legate indisolubil. Pariai să mergi cu un trib sau cu altul, să fugi ori să lupți într-o bătălie, să alegi un partener sau altul pentru căsătorie sau călătoria pe care urma să o faci. Toate au ținut mereu de o alegere, iar asta era, de fapt, pariul.
Mă și mir cum, din atâtea case de pariuri existente în ziua de azi, nu există și una care să se ocupe de pariuri politice. Bănuiesc că sunt sezoane de astfel de pariuri înainte de alegeri, dar nu cred că asta e suficient. Există opțiuni care pot fi explorate și între campaniile electorale. Se poate explora mult acest palier al pariurilor politice de lungă durată.
De exemplu, să pui pariu pe inteligența artificială sau pe supremația economică și chiar militară a Chinei în următorii 10-15 ani, pe războiul din Ucraina, pe ideologia Woke, pe explorarea spațiului cosmic, pe ideologia de gen, pe corectitudinea politică, pe politica diversității, pe independența Groenlandei, pe mașinile electrice, pe supraviețuirea democrației liberale etc. Orizontul este aproape infinit.
E drept că nu sunt semne atât de clare ale câștigului sau pierderii unor astfel de pariuri, decât dacă există un document oficial anunțat și recunoscut la un moment dat. Nu este ca la meciurile de fotbal, unde fluierul de final al arbitrului pecetluiește câștigurile și pierderile. Dar cu siguranță se pot găsi soluții.
Pot exista posibilități și pe termen scurt. De exemplu, se poate paria la greu pe timpul de stat în funcție al unui ministru, al prim-ministrului sau chiar al președintelui unei țări. Sau pe șefii instituțiilor de stat. Cât ar rezista în funcție un director numit politic, de exemplu, sau un consilier? În România, astfel de pariuri ar putea fi chiar pe termen foarte scurt, știind cât de des se schimbă miniștrii și șefii noștri. Dacă ar fi existat așa ceva la primul tur al prezidențialelor din noiembrie anul trecut, mamă, ce profituri ar fi ieșit! Cine paria pe anularea alegerilor ar fi devenit milionar!
Acum, de exemplu, se poate paria pe acceptarea lui Călin Georgescu în calitate de candidat la alegerile prezidențiale din mai, pe gafele doamnei Lasconi, pe frizura lui Nicușor Dan, pe cât de mult se va râde de trecutul lui Crin Antonescu și așa mai departe. Eu, unul, aș paria o sumă mică, dar cu potențial mare de câștig, pe anularea alegerilor din luna mai!
E de râs și nu prea e. Lucrurile sunt, de fapt, cât se poate de serioase, pentru că, vrând-nevrând, cu toții facem pariuri în fiecare zi – pariuri în care pierdem sau câștigăm și care ne afectează viața într-un mod cât se poate de drastic.
La nivel mare, facem pariuri în principal pentru că suntem clienți voluntari ai manipulărilor și propagandelor guvernamentale. Ce ni se spune, direct sau indirect, de la instituțiile abilitate, de la cele care ne reprezintă țara, de la oamenii care ne apar constant pe micile ecrane – asta facem, asta credem, pe aceea pariem.
Au fost momente în istorie când am pariat la greu pe utopii, cum a fost comunismul. Ne-am pus toate agoniselile în galantarele de la Est, am avut încredere în ruși și în tot ce spuneau ei. Din punctul de vedere al românilor, Occidentul era un măr în putrefacție, o soluție perdantă de care nu aveam nevoie, de care trebuia să ne dezicem.
Aproape peste noapte, în 1989, „casele de pariuri politice” și-au schimbat cu totul ofertele și au înregistrat din ce în ce mai mulți clienți care își băgau toți banii și speranțele în Occident. În 1990, peste 84% dintre votanți au pariat pe Iliescu și planurile lui! Iar prezența la vot a fost tot peste 80%. Când s-a terminat „meciul” acela, s-a mers pe Constantinescu, apoi Băsescu, apoi pe Iohannis. Cine s-a priceput la „jocuri” a știut să profite, să iasă la timp, cine nu, a stat până la sfârșit, în speranța că lucrurile se vor îndrepta în favoarea lui. Nu s-au îndreptat niciodată.
După nebunia cu Estul și comunismul, ne-am lăsat, așadar, convinși că Europa este o soluție mai bună pentru noi și pe aceea am pariat. Și, odată cu asta, am mers în direcția respectivă cu toată convingerea și energia de care dispunem. Și ne-am bucurat pentru alegere. De fapt, dacă mă gândesc bine, de fiecare dată ne-am bucurat de alegere.
Până în noiembrie anul trecut, la alegerile prezidențiale din America, am pariat pe democrație, pe libertatea de exprimare, pe corectitudinea politică, pe dreptatea Ucrainei și a țărilor aliate. Toți eram pregătiți să ajutăm „atât timp cât va fi necesar” lupta pentru democrație, libertate, suveranitate și așa mai departe. Astăzi, tot America vine și spune că totul a fost un pariu neinspirat și că „s-au băgat foarte mulți bani într-un impas” (Marco Rubio, secretarul de stat al SUA), că nu trebuia să fie încurajat atât de tare Zelenski, încât să creadă că poate învinge Rusia. Ups! Măi să fie! Cu alte cuvinte, cine a pariat pe Ucraina ar fi bine să înceapă să-și retragă banii până nu îi pierde pe toți. Cine a fost deștept însă și și-a retras banii când cotele erau încă în creștere a făcut un profit frumușel…
Asta e totuși partea, să zicem, comică a așa-numitelor „pariuri politice”, doar că aceasta are niște manifestări concrete destul de evidente și care ne afectează pe toți zi de zi. De pildă, observ că sunt din ce în ce mai mulți români radicalizați într-o direcție, care se desprind cu totul de ceilalți nejucători și își urmează propriul drum asumat. Ei fac un pariu în care își investesc, cu risc mare, aproape tot ce au în materie de încredere, speranță, chiar bani și relații umane. Nu trece o zi fără să văd cel puțin un mesaj pe vreo rețea de socializare în care cineva își exprimă în mod direct preferința politică sau critică vehement și cu cea mai mare convingere „partea adversă” – în public, cum ar veni, să vadă toți de partea cui este. Fie că îl critică pe Georgescu, fie că îl laudă, mesajul e pus acolo, la vedere, să știe toți cum gândește el.
Unii și-au scos din listă prietenii care nu sunt de acord cu ei și distribuie la greu articole sau postări din tabăra lor. Nu îi mai interesează nimic altceva – că îi vede șeful, că îi văd rudele, prietenii care s-ar putea să gândească altfel și să se supere – ei sunt hotărâți într-o direcție și acolo bat cu toată convingerea. Ard tot în urmă și se aruncă în gol…
Și toate astea pentru ce? Pe baza a ce? De nimic nu poți fi sigur 100%. Nimeni nu este informat complet, toți suntem pradă unei propagande și doar facem o alegere pe care să o înghițim. Atât, nimic mai mult. Iar pentru asta, pentru niște vorbe, niște supoziții, niște vise, la urma urmei, ne lăsăm târâți în schimbări radicale ale vieților noastre? Degeaba. Pentru nimic. Care sunt lucrurile concrete? E doar un pariu, nimic mai mult, un pariu ca toate celelalte. Doar că, expunându-ți punctul de vedere public, deja calci în abis.
Ne certăm între noi fără niciun rezultat, făcând de fapt jocurile unor manipulatori care numai la noi nu se gândesc. Cine poate ști cu adevărat cum este Georgescu în realitate, cum este Nicușor Dan, Crin Antonescu, Trump, Putin, Zelenski? Nimeni, doar cei din imediata lor apropiere. Și tot ei știu adevăratele lor planuri. La noi nu ajung decât informații din a zecea mână. Noi nu ne cunoaștem cu adevărat rudele, vecinii sau prietenii ca să pariem pe ei, darămite o persoană cu care nu ne-am văzut niciodată, nu am vorbit și habar nu avem ce gândește?
Nu doar românii sunt așa, ci toți oamenii. E spiritul de turmă care se manifestă la fel de puternic de când e lumea. Englezii au pariat pe Brexit, germanii pe Hitler, la vremea lui, rușii pe Stalin și acum pe Putin, ucrainenii pe Zelenski, noi pe Ceaușescu, Iohannis, chinezii pe Xi.
Merită oare să ne avântăm într-o asemenea luptă care, de fapt, nu e a noastră? Merită să ne mobilizăm în necunoscut sau să stăm pur și simplu în banca noastră, să votăm când trebuie, cu cine credem atunci, și atât? Eu am renunțat de ceva vreme la activitatea asta de implicare și mi-e foarte bine. Sunt zen. De fiecare dată când îmi vine câte un gând, îmi repet: „Ești 100% sigur că lucrurile stau așa cum crezi tu și că cel pe care îl susții este cu adevărat cel din mintea ta? Nu mai fi partizan, postac, prozelit, susținător! Vezi-ți de treaba ta!” Și îmi trece, ca prin farmec…
Dacă crezi că faci asta din spirit civic, pentru că simți nevoia să te eliberezi, să încerci să convingi oamenii de adevăr, de dreptate, las-o baltă. În primul rând, s-ar putea să nu ai dreptate, pentru că nu ai destule informații, iar spirit civic înseamnă să te implici într-o situație din imediata ta apropiere, pe care o cunoști foarte bine – cum ar fi o groapă în asfalt de pe strada ta, un om atacat de o bandă de huligani, o pisică lovită de mașină etc. În al doilea rând, când e vorba de un lucru la o scară atât de mare, cum este cea națională sau internațională, cei abilitați să ia decizii nu vor auzi niciodată de ideile tale, iar dacă, în cel mai bun caz, vor auzi, nu vor da doi bani pe ele. Îi doare fix la nasture de zbaterile tale.
În concluzie, am decis să înființez eu o casă de pariuri politice. Deja am început să țin un registru cu intrări și ieșiri din mediul online și offline ale unor oameni. Singura diferență între mine și casele de pariuri oficiale e că eu nu operez cu bani, ci cu aplauze și șuturi în fund. Aplauze pentru câștigători, șuturi în fund pentru pierzători. Jocul e deschis pentru toată lumea, aștept clienții!
Briscan Zara este scriitor și publicist
Publicitate și alte recomandări video