Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

Casa nouă

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

Nea Miron moştenise multe trăsături de la străbunicul său Miron. Părul bond roşcat, ochii verzi-gălbui, obsesia faţă de curăţenie şi ordine, dar nu şi bombăneala, ci doar făloşenia ce se manifesta mai cu seamă atunci când cumnatul lui tata o lua pe ulei. Atunci firea lui autoritară, orgoliul şi invidia ce hibernau înlăuntrul lui deveneau de nestăvilit.

Deşi avea origini poloneze (neamul lui se trăgea de undeva din nord-estul Poloniei, dintr-un ţinut mlăştinos, plin de smârcuri unde se ascund lişiţe, cormorani, gâşte şi raţe sălbatice, ba chiar şi raţe leşeşti, de aceea li s-a dat porecla de leşi), în casa lui nea Miron Leahul, cumnatul lui tata, domnea o ordine nemţească.

Pare-se că străbunicul său veniseră în stat de undeva de prin lacurile mazuriene, se însurase cu o fată din sat şi adoptase religia pravoslavnică, devenind în scurt timp un om pentru care cutumele religioase ale ruşilor de rit vechi deveniseră un adevărat îndreptar în viaţa cea de toate zilele şi nopţile, ba mai mult decât atât, cutumele acestea reprezentau şi modul după care străbunicul lui Miron îi judeca şi pe consătenii săi veniţi din alte locuri şi într-un alt timp. Ferească Dumnezeu să fi intrat în gura lui. Nici apele Styxului nu te-ar fi putut spăla de păcate. Putea fi auzit bodogănind pe după gard şi aruncând vorbe atât de grele despre vecini şi rudele apropiate, încât pur şi simplu lumea care trecea pe acolo îşi făcea cruce. Nu scăpau nici vacile, nici caii, nici caprele şi nici găinile de bodogăneala lui. Uneori vorbele sale veninoase erau urmate şi de fapte; astfel dacă se enerva prea tare, obişnuia să prindă câte o găină cotcodăcitoare şi să-i smulgă dintr-o singură smucitură capul. Câteodată uliţa se umplea de pene şi de capete de găini tăvălite prin praf. Găinile, totuşi, nu stăteau prea mult timp în praful uliţei, în toiul sudalmelor, străbunicul lui Miron îi făcea semn consoartei sale, o femeie micuţă, cu faţa ca pergamentul şi picioruşe făcute parcă din beţe de chibrit, care de îndată părăsea ograda, făcându-şi mereu cruce şi plecându-se până la pământ, şi se strecura pe portiţă cu un coş mare de răchită în care culegea capetele şi trupurile găinilor însângerate, apoi se întorcea fuga-fuguţa în casă, apucându-se de lucru. Bineînţeles că bodogănea şi ea, dar pe un ton cât se poate de evlavios.

De unde se oploşise atâta habotnicie în sufletul străbunicului lui Miron Leahul nu ştia nici el, nici rudele şi nici vecinii. Nimeni nu şi-a bătut prea mult capul să descâlcească iţele unui astfel de temperament; poate că e vorba de o moştenire genetică, poate de altceva mult mai complicat ce merge adânc în istoria lui şi a neamului său. Oricum, toţi descendenţii săi pe linie masculină au moştenit câte ceva din hachiţele sale. Unii suduiau, alţii împungeau cu sula vacile pentru că nu dădeau atâta lapte cât ar fi vrut ei. Iar alţii stăteau seara cocoţaţi pe gard şi se prefăceau că-s chiori. Toţi însă, precizez toţi, erau obsedaţi de ordine. În gospodăriile lor greblele, hamurile, furcile, hârleţele, topoarele şi coasele, dar şi mosoarele cu aţă, acele, sulele, lingurile, furculiţele, până şi solniţele se aflau la locul foarte bine precizat, astfel că nu aveai nevoie să bâjbâi după ele ca să le găseşti. Le găseai şi noaptea, în somn. În afară de ordine domnea şi o curăţenie cum nu puteai vedea decât la casele germanilor stabiliţi în Bucovina. Şi acolo domnea o ordine desăvârşită. Şi acolo fiecare ustensilă şi fiecare obiect gospodăresc era aşezat la locul său, cum sunt aşezate elementele din tabloul lui Mendeleev. Domnea şi multă chibzuială. Nemţii erau economi, atât cu propria lor hrană, cât şi cu hrana animalelor. Chibzuiţi, dar nu zgârciţi. Chiar dacă toţi din familie aveau raţia lor de carne şi de pâine, copiii lor nu flămânzeau niciodată. Şi nici bătrânii. Iar animalele din grajduri aveau stratul de grăsime de sub piele necesar pentru ca blana lor să prindă strălucire. Şi străbunicul lui Miron era chibzuit. Chibzuit, dar nu zgârcit. Doar cârcotaş. Cârcotaş faţă de sine, cârcotaş faţă de orătănii, faţă de vite, faţă de nevastă şi copii, şi uneori, în ciuda habotniciei de care dădea dovadă, chiar şi faţă de Dumnezeu. Se pare că în trupul lui Miron nu curgea doar sânge leşesc, ci şi sânge saxon, care îl îndemna să ţină un echilibru între curăţenie, ordine şi bodogăneala lui.

Vara îl puteai vedea umblând într-o rubaşcă înflorată, încins cu un brâu roşu terminat cu ciucuri, iar iarna în caftan încins şi el cu un brâu, încălţat în ciubote cu carâmb înalt şi talpă groasă, întotdeauna proaspăt văcsuite, de care niciodată nu se lipea nici o bucăţică de noroi. I se mai spunea şi chiorul, căci din pricina faptului că nu putea suporta copiii jucând mingea pe uliţă şi îi suduia cum apuca, unul dintre ei îi înfipse o săgeată sub arcadă, astfel că străbunicul lui nea Miron îşi pierduse ochiul drept, rămânând chior, din care pricină deveni şi mai arţăgos faţă de toţi.

Dar nu aş vrea să dezvolt prea mult personajul, glosând pe marginea lui. Ar mai fi multe de sus despre străbunicul lui nea Miron, eu însă am să mă opresc aici. Poate că altădată, într-un alt context, voi vorbi mai mult.

Nea Miron moştenise multe trăsături de la străbunicul său Miron. Părul bond roşcat, ochii verzi-gălbui, obsesia faţă de curăţenie şi ordine, dar nu şi bombăneala, ci doar făloşenia ce se manifesta mai cu seamă atunci când cumnatul lui tata o lua pe ulei. Atunci firea lui autoritară, orgoliul şi invidia ce hibernau înlăuntrul lui deveneau de nestăvilit. Înainte de a porni într-un nou marş, unchiul meu Miron îşi scotea din dulap costumul lui de mire, pantofii maro cu scârţ, cravata în dungi, peria de haine, pieptenele şi odicolonul. Avea mania de se pieptăna de zeci de ori pe zi în faţa oglinzii atârnate în bucătărie. Tot de atâtea ori se spăla pe dinţi şi îşi clătea gura cu apă de trandafiri. Era, de altfel, singurul bărbat din sat care avea periuţă şi pastă de dinţi. Dar nu şi singurul care se dădea cu parfum. Numai că parfumul cu care se dădea nea Miron era de cea mai bună calitate, fiind achiziţionat de la prăvălia unui evreu din Cernăuţi. Prăvălia fusese sechestrată de mult de sovietici, fusese închisă şi graniţa, dar nea Miron, imediat după război, prevăzător din fire, cumpărase câteva lăzi cu tot felul de sticluţe şi le urcase în pod. Lădiţele acestea aveau să-i ajungă până la bătrâneţe, dacă nu cumva mai mult. Câteva dintre ele au fost lăsate ca moştenire fiilor şi nepoţilor săi, pe care din păcate, nea Miron nu a apucat să-i vadă la faţă, fiindcă nu a trăit atât de mult ca bunicul şi străbunicul său. Dimineaţa, după o zi de chef, unchiul meu Miron, dezbrăcat până la brâu, cu un prosop curat pe umăr, putea fi văzut spălându-se cu apă rece scoasă din fântână. Tot acolo se spăla şi pe dinţi, făcându-şi şi gargară. Tot la fântână, îşi curăţa cu periuţa şi petele de vomă de pe costumul şi cravata sa de mire. Tot acolo îşi lustruia îndelung şi ghetele pline de noroi, până când acestea prindeau luciu, ca să se poată bărbieri privindu-şi chipul năpădit de ţepi roşcaţi în ele. Pentru bărbierit avea un brici marca Bismarck pe care-l ascuţea de propria sa curea. După ce-şi făcea toaleta matinală, cumnatul lui tata şi unchiul meu prin alianţă scotea din grajd calul şi-l spăla cu apa turnată în jgheab. Îl spăla până blana calului său alb prindea un luciu argintiu. Îi spăla şi-i curăţa şi copitele. Apoi îl spăla şi pe dinţi cu altă periuţă ce semăna cu o perie de ghete. După toaletă, calul era dus înapoi în grajd, unde i se turna în covata pusă în iesle fulgi de ovăz amestecat cu bere neagră. Trebuie să spun că nea Miron îşi iubea, ba chiar, spre deosebire de străbunicul său Miron, nu-şi ocăra niciodată orătăniile şi animale ce se aflau în gospodăria lui, ci dimpotrivă îi răsfăţa. Ţinea atât de mult la fiecare dintre ele, încât, ca să nu se piardă le marca agăţând inele cu sigiliul său de picioarele orătăniilor, iar gâtul vacilor şi caprelor, a mânjilor şi cailor erau înfierat cu numele lui. Hamurile, hăţurile, oiştea şi roţile căruţei aveau şi ei aceleaşi însemne. Numele lui Miron era gravat şi pe pragul casei, era gravat şi pe tavan şi pe podele. Acesta era semnul unei bune administraţii, a respectului faţă de neam şi însemnele unei bune orânduieli gospodăreşti.

Terminându-şi de ajustat toaleta matinală, cumnatul lui tata, nea Miron, pătruns încă de mahmureală, nu ştia ce are de făcut, de fapt, nu avea nici un chef să se apuce de nici o treaba, drept care îşi îmbrăca din nou scrâşnind uşor din dinţi costumul de mire, cusut de tata, care-l strângea la subţiori, îşi încălţa şi ghetele proaspăt văcsuite, şi renunţând la cravata de mătase în dungi, scotea de dârlogi calul din grajd, îi punea şeaua, şi pleca în pas de defilare să-şi inspecteze semănăturile de toamnă. Pe drum plictisindu-se de mers săltat, altoia calul cu cravaşa cumpărată de la un negustor de blănuri din Siret, pornind în galop mai întâi spre graniţă, unde avea un lot mare de pământ, apoi în cealaltă parte a satului, unde avea două. Galopând pe drumul proaspăt îngheţat se abătea pe la gara Vişani, trecând ca un fulger printre vagoanele de marfă goale staţionate pe linia moartă. De aici, revenea în sat. Luat de avânt, avea obiceiul să se oprească la câte o poartă şi să caute gâlceavă, luându-se de oamenii care se încumetau să iasă din case. Nu lăsa în pace nici femeile cărora le făcea uneori o curte atât de asiduă, încât nu putea scăpa mult timp de el. Nu se dezlipea de poartă decât sub ameninţarea unui ciomag, a unei furci, a unei coase sau la auzul focurilor unor arme. Drept răspuns, revenea după un timp, şi arunca, în semn de pace, câte un buchet vechi de flori uscate culese din ţintirim.

Mama povesteşte că într-o astfel de agapă a venit pe nepusă masă şi pe la noi. Fiecare descindere a cumnatului lui tata în casa noastră se lăsa cu câte o belea. Căci, după ce servea un pahar de vin, nea Miron căuta nod în papură la toată lumea. (Dar povestea asta o voi spune mai târziu.)

 

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri