Casa somnului

Orasele isi schimbau numele, camera mea raminea mereu aceeasi. Stateam pe alte strazi, in alte locuri, dar mereu in aceeasi casa. Aceeasi usa vopsita caramiziu, culoare care-mi repugna, vopsea veche, scorojita, clanta de alama, soneria de la intrare ce n-a functionat niciodata.

Si inauntru eu: ca o mumie ingropata-n vint.

Citisem cindva: in epoca veche, egiptenii isi mumificau cadavrele in nisip. Nisipul conserva hoitul ingropat la o adincime de doi metri. Umezeala lui facea ca mortul sa ramina intact secole de-a rindul. Mie imi era suficienta o casa. O camera. Trupul meu parea neschimbat. Doar sufletul se mumifica incet inauntru, acoperindu-se de un strat subtire de mucegai verde. Nici daca il razuiai cu cutitul nu puteai sa-l faci sa simta vreo durere. Nimic nu ma misca. Nici o bucurie, nici o suferinta. Nici un cuvint. Eram imun si la bine, si la rau.

In orice loc as fi plecat, oricit de departe rataceam de casa, stiam ca sint acolo, incremenit pe scaunul meu vechi, cu lemnul ros de carii. Ma clatinam incet, batut parca de un vant launtric. Imaginea aceasta raminea acolo, la locul sau obisnuit, nu parasea niciodata scaunul inalt, masa de mahon, geamul strajuit de gratii.

Cind ieseam pe usa, ma simteam privit din spate. O privire scurta, lugubra. Si mumia isi relua transa. Doi ochi vineti infigeau un singur cutit in grumaz, in ceafa. Fiorul luneca pe sira spinarii. Chiar dupa ce ieseam din casa, umezeala din spate persista. Tipatul unei pasari, mereu acelasi tipat, sfisia linistea. Ma dezmeticeam greu, eram afara. In strada.

      Multimea de ochi ma cerceta ca pe un obiect vechi, uzat. Apartinind unui alt secol.

      Cine eram? Ce voiam in fond? De cit timp vietuisem asa, fara durere, fara bucurie, fara senzatii? Nici un fel de intimplari, nici un fel de evenimente nu se desfasurau in preajma mea. Traiam un timp otova, fara repere. Vietuisem parca in mijlocul unei ape linistite, extrem de linistite. Sau in mijlocul unei cimpii intinse, fara vreun dimb. Fara arbore. Orizont gol, stralucitor, rece.

Aripile unor pasari fulgerau pe cer fara urma. Constiinta mea amortise cu totul. Ce intimplari traisem pina atunci? Nu tineam minte.

Intram si ieseam mereu pe aceeasi usa. Memoria mea se intuneca odata cu lumina zilei si doar cite un vis tulbure imi rascolea citeodata somnul. Crimpeie dintr-o alta realitate, tulbure, din ce in ce mai tulbure, ajungeau din cind in cind pina la mine. Ca niste bule se ridicau la suprafata miscind o apa statuta, apoi din nou nimic… Mina inecatului fusese miscata de curent sau de altceva, se infundase mai profund in mil si acum se ridicau la suprafata aceste bule de aer. Constiinta mea? Se desprindeau dintr-o realitate pe care poate o traisem cindva. Un usor tremur launtric facea sa se zguduie blocul de piatra. Fisuri apareau in perete. Din tavan curgea nisip amestecat cu var si singe. Mereu vedeam o mina plutind spre mine, un brat desprins de umar, invaluit intr-un val de ceata putreda si ma straduiam sa intrezaresc si bustul. Odata am simtit cum in intunericul caruia ii cazusem prada se contureaza un chip cu fruntea palida. Doar o singura data.

Mergeam pe strazi, simteam insa in spate doi ochi morti, infipti adinc, sub vertebre. Senzatia aceasta nu ma parasea si vedeam imaginea mumiei mele stind la masa, privind in gol. Viziunea ei ma urmarea pretutindeni.

"Doamne", spuneam, "daca existi intr-adevar, scapa-ma de acest infern si reda-ma timpului meu. Reda-mi memoria. Viata pe care am trait-o". Creierul meu fusese napadit de nouri grei, apasatori, de moarte. "Trimite o lumina", ma rugam, "lumineaza-ma pentru o clipa, sa vad ce am fost, cine sint…".

Abulia ma stapinea pe de-a-ntregul. Rugina amortise incheieturile si nervii mei. Eram ca o usa pe care n-o deschisese de mult timp nimeni. Secole intregi zburasera pe linga mine. Vietuisem intr-o liniste halucinanta si teama de-a nu fi singur imi macinase nervii ca o carie. Aceasta teama care ma tinuse mereu in loc, in nemiscare surda. Totul in jurul meu era impaienjenit, prins, sudat de rugina. Ma tineam doar intr-o balama, atirnam balabanindu-ma in golul meu intim. Ar fi fost de ajuns o privire straina aruncata in fuga, ca sa ma spulber pe totdeauna.

Cum puteam sa ma preumblu pe strazi printre cei vii, eu, un om cu desavirsire gol, fara memorie. Cu viata inca netraita? Cine imi dadea acest drept, puterea de-a iesi din mine si de a ma alatura celorlalti?

Daca eram gol, de ce nu ma alungau, de ce nu ma izgoneau departe de toti, ca pe un nemernic? De ce nu ma inecau in riu? De ce nu ma omorau cu pietre? Caci eram trecutul lor fara chip, memoria lor pierduta!

Intr-o zi am trecut pe linga o rigola deschisa. O mina iesea de acolo. M-am aplecat peste gura de canal, inauntru eram eu.

M-am tras in laturi. Orice atingere de un trup strain imi repugna. De fiecare data cind incercam sa ma apropii de un alt trup, simteam un gol in viscere, ca si cum m-as fi aplecat brusc peste o prapastie cumplita, imi eram suficient mie insumi si acesta a fost pacatul meu, pentru care primisem sau urma sa primesc pedeapsa cuvenita.

In timp ce ma indreptam spre casa mea, am auzit un glas strain cintind in noapte: "Ca unghiile unui mort, stele cresc pe cer. Pe cine voi imbratisa in seara asta?".

In mijlocul camerei pustii, imaginea trupului meu se destrama in crepuscul.

Publicitate și alte recomandări video