Cât poate rezista în timp „dragostea la distanță”, „iubirea remote”? Explicațiile psihologului

Interesant este că această primă experiență, pentru unii trăită în copilărie, pentru alții în frageda adolescență, este idealizată în timp, o persoană o regândește, o completează, făcând-o perfectă pentru sine, amintindu-și de ea ca fiind cel mai bun lucru întâmplat în viață, ridicând-o la rang de perfecțiune. Și dacă această primă iubire nu ar fi murit, ne spunem, ar fi făcut din noi o persoană cu adevărat fericită, nici o altă iubire nu poate egala această sublimă experiență. Deși nu a fost dragoste, ci doar un joc în care am experimentat sentimente și emoții. Probabil mă veți contrazice: a fost dragoste. Un sentiment bazat în primul rând pe impulsul sexual destul de puternic în perioada adolescenței nu poate fi unul serios. Este pe termen scurt, distorsionat și egoist, dacă stăm bine să ne gândim, în esență. Oamenii, pur și simplu, cedează impulsurilor sexuale, sentimentelor de afecțiune acumulate în interioritate și plutesc mânați de flux până când energia acestora se termină. Dacă tu și persoana iubită nu ați trecut toate testele, nu ați fost preocupați să vă cunoașteți în profunzimea sufletească, lăsându-vă pradă doar freneziei impulsurilor, nu poți să afirmi că ai întâlnit relația perfectă și nici omul pe care îl iubești și te iubește. Iubești emoția care te animă, da, dar nu omul de lângă tine. Este ca și cum ai merge în vacanță, de exemplu, undeva în munți, într-o pensiune liniștită, departe de forfota bulevardelor, de civilizație, totul pare mirific, viața acolo pare a fi însuși raiul. Dar dacă vii să locuiești în acel loc pentru tot restul vieții, să lucrezi, să duci copiii la o școală făcând naveta de două ori pe zi în primul oraș, să cobori muntele pentru a te aproviziona, atunci părerea ta despre acest loc se poate schimba foarte mult și posibil în rău. Pentru că acest loc poate fi mult mai nepotrivit pentru a trăi decât pentru relaxare. Relaxarea și viața sunt lucruri complete diferite. Așa este și diferența între a iubi o stare de beatitudine și a iubi pe cineva.

Când vorbim despre dragoste și relații, totul pare să se complice. Dragoste platonică, prima iubire, relații tradiționale, relații situaționale, iubiri cu beneficii, poliamor, relații deschise… dragostea are, cred unii, multe moduri și forme de a se exprima. Oamenii definesc, adeseori, ca fiind iubire dependențe, convenții, contracte sau iluzii. Iar acest fapt reprezintă o adevărată capcană în care din neștiință, din neglijență, din diverse considerente, o persoană poate să devină victima propriei sale definiții. Subiectul de azi mi-a fost sugerat indirect de către o cunoștință pe care am întâlnit-o cu câteva zile în urmă, întâmplător, după mult timp în care nu ne mai văzusem, pe Lăpușneanu. Din una în alta, am aflat că femeia e îndrăgostită nebunește de un bărbat deosebit, frumos, inteligent, nu există, desigur, altul ca el. E o relație solidă, da, da, suntem împreună de aproape 3 ani, mi-a spus. Iubitul, mi s-a spus, locuiește în alt oraș, la vreo 600 km de Iași, invocând pentru a justifica distanța față de iubită jobul, nu pare interesat să locuiască cu ea, se întâlnesc, așadar, ocazional, de regulă, după dorința lui, fie la Focșani, fie la Huși. Ne vedem de două-trei ori pe an la jumătatea drumului dintre noi, ce să facem, asta e situația! Eu muncesc, el muncește, nu ne putem lăsa joburile, important e că formăm un cuplu, că ne iubim… Ea s-a agățat atât de puternic de iluzia ei de iubire, are, în mintea ei, o relație serioasă cu el, încât nu doar că a acceptat distanța, doleanțele lui, dar nu a pus niciodată la îndoială faptul că el ar putea dezvolta altfel de relații în lipsa ei. Are o încredere oarbă în el și nu, nu știe mare lucru despre timpul lui petrecut în lipsa ei. Tratează această relație ca pe una normală, nu vrea să creadă că toate acestea au fost doar o născocire a fanteziei ei și realitatea e complet diferită, iar bărbatul acela nu doar că e nepotrivit pentru ea, dar nici nu poate oferi dragostea de care ea are nevoie. Am încercat să aflu mai multe: Vorbiți zilnic, probabil, acum cu whatapp-ul e mai simplu să comunicați… Ah, nu! mi-a răspuns senină. Știi, nu pot să-i telefonez chiar când mă taie pe mine capul, muncește până târziu, dragul de el, iar când ajunge acasă se culcă imediat, e atât de obosit! Mă caută el când poate, așa am stabilit. Practic, adevărul despre el, despre sentimentele lui, nu o interesa, s-a închis în cușca iubirii ei inventate, iar această relație de iubire o consideră „solidă”, una pe care se poate baza. Dacă analizăm mai bine, femeia este îndrăgostită de starea ei și e ancorată în această stare, ca la prima iubire. Practic, se află într-o iluzie, ca Madame Bovary, iar egoul său agățat de un basm cu iz romantic în care joacă rolul de prințesă adorată e unic răspunzător de acest lucru.

Relațiile deschise, atât de cool în lumea occidentală: acest lucru sună extrem de tentant pentru ambele sexe. Tu și cu mine suntem împreună, pentru că suntem potriviți unul cu celălalt și ne tratăm bine, chiar mai mult, avem impresia că ne iubim. În același timp, am convenit, nimeni nu cere nimic de la nimeni, nu avem pretenții, suntem liberi, iar dacă vreunul dintre noi vrea să experimenteze fluturi în stomac, sau, să zicem, dorește să aibă aventuri, celălalt nu va ridica nici o pretenție. Dintr-un singur motiv, acest lucru nu va afecta relația noastră în niciun fel, pentru că noi suntem oameni cu o gândire liberă sau suntem înainte de toate prieteni și ne înțelegem foarte bine. Dragostea noastră este imbatabilă, ne facem amândoi de cap când avem chef, dar ne întoarcem la vatră continuând frumoasa noastră poveste de dragoste. Dar asta nu funcționează. Nu avem exemple când ar fi funcționat acest lucru, pentru că, dacă ne gândim mai bine, chiar și în haremurile sultanilor, să ne amintim de Suleyman, chiar și la Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, toate aceste relații deschise s-au transformat inevitabil într-un coșmar. Este precum o lege a fizicii, una dintre constantele lui Planck: „Relatiile deschise sunt fie foarte scurte, fie foarte dureroase”. Dar există o excepție. O relație deschisă poate dura mult dacă partenerilor nu le pasă unul de celălalt. Indiferent ce ne spunem unul altuia și nouă înșine, în adâncul nostru fiecare dintre noi știe că partenerul nostru, într-o relație deschisă, nu ne iubește cu adevărat. Cel puțin nu e îndrăgostit de noi, e doar partenerul cu care luăm cina și spălăm pe rând vasele în bucătărie. Știm foarte bine că, dacă ar fi avut o pasiune reală pentru noi, nu ar fi fost de acord să ne împartă cu cineva. Prin urmare, relațiile deschise nu sunt despre dragoste, ci despre convenție: „Sunt cu tine pentru că îmi este mie convenabil, în rest, faci ce vrei, iubești și faci sex cu cine vrei, nu mă interesează persoana ta. Când am să mă îndrăgostesc de cineva, te voi părăsi”.

Oamenii care se îndrăgostesc de diverși ticăloși sentimentali devin atât de obișnuiți cu relația lor, încât alte relații, obiectiv mai promițătoare, mai elegante pentru ei, nu îi mai atrag. E un paradox. Aici vorbim despre o altă capcană în care pot cădea mulți. După o gogoașă tăvălită în zahăr vanilat, pâinea neagră nu mai pare gustoasă, dar dacă nu ați încercat gogoașa, atunci pâinea neagră vă va face suficientă plăcere să o savurați, mai ales dacă vă e foame. Numai că, în cazul nostru, vorbim nu doar despre gust, ci despre alegerea unei persoane. După ce a trecut printr-o relație intensă, împănată cu emoții negative, o persoană se va priva de posibilitatea de a se bucura de o viață normală, obișnuită. Ei bine, să ne imaginăm cum ar fi dacă, după ce ai trăit lângă o femeie care te scotea din minți aproape în fiecare zi, care te amenința constant că te părăsește sau că te dă afară din casă, dar în același timp totul era bine cu ea în pat, trăiești, deci, după această experiență, cu o femeie obișnuită, liniștită, care gătește borș și prăjituri, care te așteaptă acasă de la serviciu în fiecare zi cu masa pusă, coase goblenuri și lustruiește paharele, dar nu este foarte activă în intimidate și este destul de previzibilă din punct de vedere emoțional. Calitatea nu este deloc aceeași în ceea ce privește acuitatea senzuală. Dar obiectiv, a doua variantă este mai bună, o femeie liniștită este de preferat unei femei impulsive, pline de hachițe, toxice, mereu pusă pe reproșuri, mai ales pentru cei care trăiesc în valorile familiei. Doar ca să apreciezi această femeie liniștită, fie trebuie să fi suferit foarte mult într-o relație cu o femeie impulsivă, toxică, fie să nu cunoști deloc acest gen de relație în care nu ai parte de liniște și stabilitate.

Dorințele și instinctele, de multe ori, ne împing să ne îndrăgostim de oameni care ne pot provoca durere. Dar iubim și nu putem face nimic în privința asta. Mai exact, putem face, dar puțini oameni lucrează cu ei înșiși, cu sentimentele lor, cu natura lor, cu credințele și gândurile care le stau la bază pentru a înțelege ce le e benefic și ce nu. Pe de o parte, oamenii pur și simplu se îndrăgostesc uneori de cei care nu au nevoie de ei, care sunt imposibil și chiar periculos de iubit. De exemplu, de egoiştii excesivi, narcisişti, infantili, psihopați care nu preţuiesc nimic şi pe nimeni, care vor vedea într-o asemenea relație o ocazie excelentă de a folosi persoana care îi iubeşte. Și o vor face, se vor folosi de aceasta, fără îndoială. În această capcană și-au găsit sfârșitul o mulțime de persoane, plătind cu emoțiile, sentimentele, suferința și uneori chiar cu viața alegerile lor greșite.

Pe de altă parte, există atracția oamenilor pentru inaccesibil, în acest caz, pentru o relație inaccesibilă. Oamenii iubesc ceea ce nu vor avea niciodată pentru că le este frică de ceea ce ar putea avea. Prin urmare, ei idealizează relațiile care s-au dovedit a fi temporare, în care s-au întâlnit cu cineva pentru o perioadă și apoi s-au despărțit. Regretă că relația s-a încheiat, deși în adâncul lor știu că despărțirea a fost inevitabilă sau că, dacă ar fi continuat, situația ar fi fost cu totul altfel decât în imaginația lor. Iar ei nu sunt pregătiți pentru asta.

Să luăm un exemplu: o femeie întâlnește un bărbat care se dovedește a fi pentru ea plăcut, interesant, se simte bine cu el, perioada „flori și dulcegării” decurge impecabil. Și apoi, brusc, după ce au consumat câteva partide de sex, relația se sfârșește. Pentru că acest bărbat este căsătorit, are doi copii și nu poate continua o astfel de relație, spune el. Este de datoria lui să se întoarcă acasă, este, insistă el, un tip loial familiei, chiar dacă are o relație defectuoasă cu soția, se întoarce din responsabilitate pentru bieții lui copii. O părăsește delicat, deci, după ce se folosește de naivitatea și dragostea ei, rămânând în amintirea acesteia, însă, ca un fel de erou – bărbatul visurilor sale. Nu poate uita de acest bărbat și nici relația ei cu el, i se pare că acesta a fost opțiunea ideală pentru ea, ceva ce nu va mai întâlni niciodată. Bărbatul perfect. Și se agață de această imagine, a omului perfect, pentru a evita relații ce pot fi serioase pentru ea. Oare de ce? Atunci când era fascinată de acest bărbat, nu a dorit să ia în calcul că el era căsătorit, și că, de fapt, în relația lui cu soția nu putea fi deloc atât de frumos și sincer cum ea și-l imagina a fi. Dacă ar fi fost în locul soției acestui bărbat, l-ar fi văzut într-o cu totul altă imagine. Dacă relația ar fi continuat și ar fi devenit mai serioasă, imaginea bărbatului ideal s-ar fi prăbușit și ea ar fi descoperit însăși realitatea în care pur și simplu trăia acest bărbat și, implicit minciuna în care trăia ea. Un bărbat care trădează, în timp ce soția îl așteaptă acasă și are toată încrederea în el, un bărbat care după ce se folosește de o altă femeie, o părăsește găsind scuze plauzibile. Ea visează la inaccesibil pentru a evita accesibilul care nu e prea grozav și nu e pregătită să suporte consecințele. Cel mai interesant lucru este că o astfel de femeie nu e conștientă de dorința ei de a nu avea o relație serioasă, se teme de relațiile serioase pentru a nu ajunge să joace rolul soției trădate, de aceea crede că este victima circumstanțelor – m-a părăsit fiindcă avea copii de care trebuia să aibă grijă – și nu a propriilor probleme interne.

Iar oamenii suferă de astfel de eșecuri în relații, crezând sincer într-o cauză nefirească a durerii lor și nedorind să vadă adevăratele cauze care conduc spre acestea. Azi ne-am referit doar la câteva exemple, acestea însă sunt cu mult mai multe. Totul este despre ego, care trădează o persoană, care vrea să convingă o persoană că are ghinion, că a fost mințită, înșelată, că dragostea a eșuat din alte cauze și chiar că persoana însăși este de vină pentru asta, doar să nu atingă rădăcina problemei din pricina fricii de a se vedea pe sine într-o relație firească de iubire. Când nu ai învățat să iubești, când nu înțelegi ce dorești de la un partener, când refuzi să îl cunoști, te ascunzi în spatele cortinei de iluzii, dependențe și convenții, definești iubirea așa cum ți se pare ție convenabil, doar ca să nu te afli în pierdere, ci în câștig. Un veritabil mecanism de autoapărare, desigur.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor