Cațavencu redivivus

Am lucrat vreme de trei ani la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, asta pe la mijlocul anilor ’90, la secretariatul literar, în perioada când la cârma acestei instituții se afla criticul Val Condurache; dar am lucrat și la Teatrul de păpuși și marionete „Luceafărul” (așa se numea atunci), unde, imediat după revoluție, am fost numit director. Directoratul meu a ținut un an și câteva luni, dar lucrurile pe care le-am văzut acolo și discuțiile pe care le-am purtat cu actorii, cu mânuitorii de păpuși, cu regizorii și cu scenografii, precum și cu personalul tehnic mi-au fost de folos mult timp și îmi sunt de folos și-acum. Chiar și azi, când scriu câte un articol sau o proză, simt că undeva, în culise, cineva îmi mișcă degetele folosindu-se de niște sfori și pârghii nevăzute. Același lucru mi se întâmplă când merg pe stradă. Simt că în urma mea merge, ascuns în umbră, un păpușar. Stranie senzație și deloc confortabilă.

Din experiențele dobândite și într-o parte și în cealaltă, am început să privesc lumea teatrului, și lumea în genere, din cu totul altă perspectivă. Acolo, în lumea mirifică a actoriei înveți foarte multe, atât despre viață și teatru, cât și despre politică și literatură.

Dar, acolo, în lumea scenei, totul e aleatoriu. E ca și cum te-ai afla într-un deșert, mișcându-te după ondulațiile schimbătoare ale aerului ce vibrează deasupra nisipului bântuit de vârtejuri, dar și de miraje. În sala de spectacol, precum și pe holurile teatrului, tot ceea ce pare a fi se transformă, în cele din urmă, în a nu fi. Și viceversa. La fiecare pas atât din culise, cât și din cabine apar mereu alte măști și alte personaje, care se amestecă între ele, intră unele în altele, ca o păpușă matriosca, rotindu-se în fața ta cu o viteză amețitoare. Acolo, Hamlet, pocnind din degete, se poate transforma în orice moment într-un Othello. Acolo, în fiecare zi se fac și se desfac prietenii de o viață și se încheagă, dintr-o simplă mișcare de sprânceană, altele, la fel de consistente. În lumea mirifică a teatrului, se fac și se desfac zilnic mii și mii de combinații. Actorii, cât ai clipi din ochi, trec de la un sentiment la altul. Azi îți aduc omagii și ți se ploconesc, făcând fel de fel de giumbușlucuri în fața ta. Iar mâine îți taie cu o ghilotină improvizată capul și-l înfig într-un par chiar la intrarea în teatru. Urcând pe scenă, te înfiori din cap până-n picioare, simțind că se trag sfori din toate ungherele, începând cu biroul directorial, cabina portarului, cabina regizorului și până-n cușca sufleorului ascunsă sub podea. Da, lumea teatrului e mirifică, dar și plină de surprize.

Pătrunzând în culisele teatrului, începi să înțelegi ce înseamnă să intri în pielea unui personaj și să-l joci pe scenă. Nu e un lucru foarte simplu. Rolul nu e o simplă haină pe care o îmbraci când pleci la plimbare sau la slujbă și pe care o scoți când te întorci acasă. Odată ce-ai intrat într-un rol, cu greu reușești să mai scapi de personajul pe care-l interpretezi pe scenă. El te va urmări și după ce ai plecat de acolo. Te va urmări zi și noapte, tulburându-ți somnul și creând coșmaruri.

Se spune că experiențele de zi cu zi ne modelează creierul și ne modifică ușor-ușor identitatea. Intrarea în rol, învățarea unor replici și accesarea unor gesturi, menite să confere viață personajului, creează rețele neuronale noi și conexiuni neașteptate. Intrarea în rol nu ține doar de talent sau de meserie, o astfel de acțiune produce modificări în organism, putând să-ți schimbe trăsăturile, obiceiurile zilnice și ADN-ul. Actorii intuiesc acest fapt și înainte de a intra în pielea personajului își fac, ca și psihologii sau psihiatri, investitură, fie rostind o rugăciune, fie făcându-și de trei ori cruce în surdină cu limba pe cerul gurii, ferindu-se astfel de forțele malefice ce ocrotesc personajele fictive dintr-o piesă de teatru și care odată cu întruparea lor pe scenă afectează personalitatea actorului, schimbându-i comportamentul și caracterul. Intrarea în rol seamănă de multe ori cu intrarea într-un vârtej sau într-o gaură neagră apărută pe scenă. Închipuiți-vă câte găuri negre trebuie să poarte în cârcă, de-a lungul carierei sale, un actor!

Am cunoscut actori care în timp ce-și pregăteau rolul s-au internat la Socola pentru a urmări cu ochii lor comportamentul unor spirite bântuite de stări psihice ce le-au bulversat personalitatea. Și nu s-au internat pentru a juca rolul lui Poprișkin din Însemnările unui nebun sau a interpreta personajele din Salonul nr. 6 al lui Cehov. Nu s-au internat la Socola pentru interpreta un rol destul de anost dintr-o comedie. Ce sacrificiu!

De asemenea, cunosc actori care înainte de interpreta un rol nou vizitează morga, spitalul de boli infecțioase sau trec prin cimitir. Experiențele acestea îi dezinhibă.

La Teatrul „Luceafărul” am învățat mai multe lucruri decât la Teatrul Național, am învățat cum să fiu, în același timp, și personaj, și marionetă, mânuită prin intermediul unor resorturi interioare, dar și a unor forțe greu de imaginat, dar și mai greu de explicat.

Făcând acum o paralelă între viața politică și teatru, îmi permit să fac aici o scurtă digresiune. Viața politică și viața teatrală se aseamănă în multe privințe. În fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, și politicienii noștri sunt niște actori, care interpretează anumite roluri. Nu m-ar mira ca înainte de-a intra în politică să facă și ei câte o vizită, dacă nu la morgă sau la Socola, atunci măcar la tribunal sau la penitenciar, ca să audă mai bine zdrăngănitul de cătușe. Nici meseria de actor politic, cu atât mai puțin cea de actor statal – termenul e pe cât de nou, pe atât de incitant – nu sunt lipsite de risc.

Ceea ce lipsește multora din oamenii noștri politici e tocmai o minimă experiență teatrală. Ce să cauți pe scena politică națională și să te dai măreț, crezând că l-ai prins pe Dumnezeu de picior, dacă nu ai trecut pe la teatru și nu ai asistat la montarea Coanei Chirița sau la montarea D-ale Carnavalului!? Nu mai vorbesc de O scrisoare pierdută, de unde ai de învățat atât de multe, încât ai putea să-i joci pe toți pe degete. Dacă ai șansa să treci pe la repetiții, vei deveni ceva mai scrupulos cu laudele tale, și te vei umfla în pene mai puțin, simțind că atunci când intri într-un rol politic nu-l prinzi pe Dumnezeu de picior, ci pe însuși necuratul. Tentațiile în viața politică sunt mari, dar satisfacțiile, dincolo de toată agitația de acolo, sunt puține, ba mai mult decât atât, nocive. La un moment dat, intrând în rol, simți că nu-ți mai aparții, și că a pătruns în tine o entitate străină.

Uitați-vă, de pildă, la candidații noștri ce s-au înscris în cursa prezidențială pentru alegerile care urmează să se desfășoare luna viitoare… Uitați-vă la Ponta, la Nicușor Dan, la Elena Lasconi, la George Simion, la Lavinia Șandru și la ceilalți candidați. Nu vi se pare că tocmai ies de la o repetiție teatrală, ca să nu zic din altă parte. Fiecare din ei joacă un alt rol decât cel care i se potrivește și pe care ar trebui să-l interpreteze în fața publicului elector.

Am să mă opresc doar la Crin Antonescu, aceasta fiindcă a fost un timp când Crin a fost idolul meu. Unele din discursurile sale le învățasem pe de rost. Ce vremuri. Îl admir și azi pe bietul Crin. Deși azi, cum să vă spun, Crin parcă îl joacă mereu pe Hamlet, ținându-și propriu craniu în mână. Mi-e drag, dar e neverosimil pentru marele public. Cred că dacă l-ar interpreta pe Tipătescu ar avea mai mult succes. Îl sfătuiesc, până nu e prea târziu, să treacă pe la teatru și să stea de vorbă cu câțiva actori, dar și cu regizori, cu scenografi și, mai cu seamă, cu mânuitorii de păpuși. O astfel de conversație îi va fi utilă. Nu numai pentru el, ci și pentru ceilalți candidați.

De multe ori, într-o piesă de teatru montată pe scenă, rolul personajelor se inversează. Accentul cade, să spunem, pe Hamlet. Dar se întâmplă ca un actor, chiar unul de renume, să nu reușească să intre în pielea melancolicului prinț al Danemarcei. Și asta nu fiindcă nu l-ar înțelege pe Shakespeare sau n-ar percepe personajul pe care-l interpretează. Se produce, nu știu din ce cauză, un blocaj interior.

În interiorul fiecărui actor există, desigur, mai mulți de Hamlet (cu cât actorul e mai insignifiant, cu atât personajele Hamlet din el sunt mai mari, acesta-i, desigur, unul din paradoxurile ce animă culisele vieții teatrale și-i conferă un impuls nebănuit), pe care i-ar putea interpreta. Dar, din pricini necunoscute, nici unul din ei nu dorește să-și arate adevărata sa față în lumină. Și atunci adevăratul Hamlet rămâne ascuns într-un colț tainic al sufetului actorului care îl interpretează. S-ar putea ca abia ajuns acasă, în fața oglinzii, sau la cârciumă, unde-și serbează reușita sau eșecul, adevăratul Hamlet să iasă dinlăuntrul nemulțumitului actor și să-l ia sub oblăduirea sa. Se întâmplă și astfel de minuni.

Oare de ce candidații noștri, înainte de a face pasul politic decisiv, nu încearcă să-i interpreteze privindu-se în oglindă pe Dandanache sau pe Cetățeanul turmentat? Un astfel de exercițiu ar fi pentru mulți dintre ei ca o găleată de apă rece turnată peste un cap înfierbântat. Ar fi un exercițiu nu pentru trezirea în conștiință, sintagma îmi sună în ureche destul de bizar, ci pentru trezirea la realitate. Pentru coborârea cu picioarele pe pământ. Am zis Dandanache și Cetățeanul turmentat, deși azi, în campania prezidențială, se cântă și aria lui Tipătescu (nu auziți sunetul cătușelor!?), și aria lui Pristanda.

Se știe că o simplă citare a replicilor unei piese îți afectează activitatea cerebrală; studiind fenomenul, specialiștii în domeniu au tras concluzia că în creierul unui om care recită are loc un schimb nu numai de neuroni, ci și de hormoni. Fenomenul e denumit de specialiști „pierderea sinelui”, care se produce concomitent cu dobândirea temporară a unei alte identități. În concluzie: atunci când intri în pielea unui personaj fictiv sau politic, se deschide o întreagă cutie a Pandorei în fața ta; tentațiile sunt atât de mari și pericolele și mai mari. E ca și cum ai merge cu tălpile goale pe cărbuni aprinși sau te-ai juca cu focul.

Lucrând la secretariatul Teatrului Național din Iași, am purtat îndelungi discuții atât în culise, cât și pe la diverse birturi și terase, și cu Val Condurache, dar și cu regretatul Florin Faifer, teatrolog de meserie, și un om plin de sensibilitate, dar și de hachițe și har. Discuțiile le purtam începând de la pe la prânz, până noaptea târziu.

Val Condurache era obsedat de personajul Cațavencu.

Pentru el, Cațavencu reprezenta simbolul, mă rog, însăși chintesența spiritului românesc și a modului nostru de a ne manifesta în lume.

– Haideți să nu ne mai ascundem după deget, spunea el. În fiecare dintre noi se ascunde câte un mic Cațavencu, care într-un moment de cumpănă iese la suprafață și se face mare, salvându-ne, printr-o piruetă, dintr-o situație curat-murdară. Nu întâmplător, Nae Cațavencu este avocat, dar și director, și, mai ales, proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților. El e mereu actual, pentru că el, da, el, Cațavencu este zeul nostru tutelar. Lui trebuie să-i închinăm ode și să-i înălțăm monumente. Replicile lui sunt literă de lege pentru societatea românească. Tot ce a spus divinul Cațavencu rămâne bătut pe veci în cuie pe frontispiciul națiunii noastre. Iată cum sună de pildă, adăuga Val, aceste două replici: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.” Și: „Fraților! După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? (iarăși Crimeea, n.n.) Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia! … Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional!”

Curat constituțional!

Lucrând la secretariatul teatrului, mi-am pus adesea întrebarea în locul cărui personaj aș vrea să evoluez în viața cea de toate zilele.

Nu e o întrebare la care să răspunzi ușor.

Am citit atâtea romane, atâtea povestiri, am văzut atâtea piese de teatru, am văzut atâtea filme, atâtea seriale, și atâtea spectacole de operă și operetă, încât atunci când mă gândesc la acest subiect prin mintea mea se perindă o mulțime de personaje și întâmplări, mai mult sau mai puțin bizare, încât mi-e greu să mă opresc la un singur personaj.

În amintirea acelor discuții purtate cu Val Condurache și Florin Faifer, dar și în amintirea replicilor din O scrisoare pierdută aș fi vrut ca în viața de toate zilele să joc rolul lui Cațavencu.

Nu aș fi schimbat nimic din atitudinea și din faptele sale. Nu i-aș perverti caracterul, căci caracterul său e deja pervertit. Cațavencu e perfect.

Nu ai cum să-l schimbi, pentru că el e totuna cu schimbarea.

Gândindu-mă acum la viața noastră politică, tind să cred că ea stă sub semnul operei lui Caragiale. Personajele din scrierile sale mișună printre noi și ne contaminează și viața politică, și viața socială. O scrisoare pierdută e fascinantă, dar și nocivă. Poate la fel de nocivă ca radiațiile de la Cernobîl, care produc mutații deformând structura organismelor ce au reușit să supraviețuiască în acel mediu. La fel se întâmplă și la noi cu schițele și piesele de teatru ale divinului Nea Iancu.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video