Cate ceva despre autorlac…

Cineva puncta, recent, ca avem foarte multi autori, putini scriitori. Chiar si-n mult dorita de cei multi si, uneori, hulita, de cei putini, Uniune a Scriitorilor din Romania, ai carui numar de membri a crescut, in ultimele decenii, ca Fat-Frumos din poveste. De cand (si) cu acel providential supliment de pensie, dat scriitorilor, Comitetul de filiala, Comisia de validare, Consiliul USR sunt ca o oala Zepter, mereu sub presiune. Mijloacele de a penetra aceste comitete si comitii is diverse si perverse, vi le puteti imagina si singuri. Dar, pana a ajunge in aceasta faza, catindatul trebuie sa aiba un numar de carti, un numar de recomandari, un numar de recenzii, cronici, comentarii la opera sa. Carti – nema problema, muntii nostri paduri poarta, / noi taiem din poarta-n poarta… Editori, cata frunza, cata iarba, doar sa iesi la interval, ca te si trage unul de maneca, oferindu-ti, desigur, „cele mai avantajoase preturi"… Ce-ti mai lipseste, pentru a-ti alcatui un dosar beton? Recenziile, cronicile, comentariile. Desi toata lumea (culturala!) se plange, de vreo 20 de ani, de o acuta criza a culturii scrise, nu exista targusor de nebunii care sa nu aiba o revista, cu parampon. Recenzentii-s intr-o continua ebulitie si intr-o dispozitiune de larga propulsare – locala, nationala, internationala – a genialului autor. Sigur, nu toata lumea are sansa/ favoarea de a scrie despre viata si opera unei doctorite de dinti, stabilita in Germania untului si nevoita, saraca, a-si plange dorul si amorul dupa orasul de pe cele sapte coline, dupa Bahluiul ei drag… Dar avem si noi falitii nostri: avem stomatologi cu papion si universitate la scara redusa, avem manageri tv, ce se-mbata cu nesfarsite ceaiuri (ca sa nu zicem: cu apa chioara), avem doctori cu sotii doldora de freamat liric, profesoroi/ profesorasi dispusi a sacrifica o cota parte din pensioara pe altarul literaturii… Si mai avem si alte categorii de cetateni dornici a-si schimba porecla in renume. „Ca – vorba cantecului – nu e om sa nu fi scris o poezie,/ macar odata, doar odata-n viata lui." Chiar si o proza.

Recent, am primit, prin cunoscutul lant al slabiciunilor, o recenzie la o carte a unui ditamai bautorul de ceaiuri tv, cu doleanta, desigur, de a o promova in revista pe care o ocarmuiesc. „Este limpede – i-am spus ultimei verigi din lant – ca autorul vrea sa intre in USR, are nevoie de cronici la dosar… O cronica aparuta in Cronica veche ar cadea foarte bine. Ai sa vezi ca, in cateva zile, vom fi invitati la tv. Spatiu nelimitat, putem vorbi cate-n luna si-n stele…" si chiar a doua zi a venit invitatia. Am tratat-o cu refuz, spre bosumflarea, atat a prozatorului, cat si a recenzentului… Ne-am mai facut doi prieteni in Iasi…

Din an in pasti, cand ne intalnim la sediul Filialei US – de obicei cu prilejul decernarii premiilor anuale – constat doua lucruri: ca am devenit coleg de breasla cu insi carora, in „Cronica" stra/veche, le raspundeam: „Deocamdata – nu", la „Posta redactiei"; ca au aparut nume noi, despre care n-am auzit/ citit sa fi facut vreo gaura in cerul literaturii, astfel incat sa acceada la calitatea de membru al USR. Ceea ce nu-nseamna ca, intre noii „breslasi", nu sunt scriitori autentici, nascuti, au nu facuti. Insa – asa cum remarca, recent, si d-l Bogdan Cretu – in Uniune reusesc sa patrunda, apeland la un, voalat sau nu, trafic de influenta, destui veleitari, parca spre a confirma ca nu exista padure fara uscaturi… Poate de aceea, cu ceva ani in urma, un Liviu Antonesei si-a dat demisia din Uniune, iar scriitori tineri, precum Radu Andriescu, Dan Lungu, Ovidiu Nimigean, Lucian Dan Teodorovici s-au tinut, un timp, departe de ea. Florin Lazarescu se tine si-acum.

USR iti cauta de multa vreme  formula ideala de accedere a noilor membri. N-a gasit-o. Numarul de carti (trei), din acelasi gen literar, nu-i un criteriu: cineva poate scrie o singura carte (geniala), sau cate una, in fiecare domeniu. Varsta, nici ea, n-ar trebui ca conteze. In Iasi exista o autoare (poezie, proza, eseu) de certa (si recunoscuta) vocatie, dar care, tanara pensionara fiind, refuza sa intre in USR tocmai din cauza tam-tamului care s-a facut in jurul acelui supliment de pensie. „Ce – zice – sa creada lumea c-am intrat doar ca sa pap suplimentul acela?!?…"      

Simptomatic e faptul ca autorlacul se manifesta, cu precadere, la categorii extreme de varsta: la batrani si la puberi. Ca batranii mai cad si-n mintea copiilor, tine, cumva, de fatalitate. Si faptul ca vlastarele au tendinta de a-i imita „pe cei mari" e in firea fiintelor. Varste pe cat de mirabile, de atat de dificile, copilaria, adolescenta au o mare capacitate creativa, inventiva, sunt predispuse, deopotriva ludens-lui si faber–lui. „Dezastrul" incepe atunci cand parintii/ profesorii incep a-i modela pe copii dupa chipul si asemanarea lor. Si mai si: ii invata a scrie ca ei. Ani la rand am facut parte din juriul Concursului „Autori – copiii", organizat de revista „Cronica", un concurs la care participau cercuri si cenacluri literare din toata tara. Am citit zeci de mii de poezii (nu exagerez), am premiat sute de copii-autori. Ei bine, in 20 de ani, din aceasta fantastica „oferta" n-au ajuns, cu adevarat, scriitori, decat cativa – ii numeri pe degetele de la o mana. Doua cenacluri din tara – „Ciresarii", de la Barlad, coordonat de poetul Cristian Simionescu, „Zburatorul", de la Onesti, condus de un alt poet, Gheorghe Izbasescu – acaparau aproape toate premiile. Le-ar fi luat chiar pe toate, daca n-am fi avut grija la o, cat de cat, echitabila distributie in teritoriu si daca, din alte locuri si cenacluri, n-ar fi venit copii care, in afara unui talent in nuce,  scriau spontan, natural, firesc, la nivelul lor de varsta si de… cultura. Or, copiii „lui Simionescu" si „ai lui Izbasescu" scriau precum indrumatorii lor: erau profunzi, ermetici, abisali, „mortali", stapaneau la perfectie versificatia moderna (niciunul nu „practica" versul clasic!), n-aveau nici o ezitare, nici o majuscula, nici o virgula… Se-ntelege ca, din aceste „scoli de poezie" doar unu-doi au ajuns (totusi!) scriitori, ceilalti devenind si ramanand – fapt absolut laudabil, pentru osardia mentorilor lor – iubitori de literatura.                   

In ultimii ani am urmarit cu uimire propulsarea a doua copile, fiice de poeti, in prim-planul concursurilor, festivalurilor, juriilor, premiilor. Sa fii in clasa a V-a, sa-ti apara carte dupa carte, sa iei premiu dupa premiu, sa auzi  oameni (ce par) in toata firea, critici „de greutate", vorbind despre tine ca despre un geniu pogorat printre muritori – este ceva ce-ti poate perturba personalitatea, si asa friabila, la aceasta varsta. Si n-ar fi decat un semn de bucuroasa primire, din partea „inteleptilor", daca cele doua atat de fragede poetese n-ar scrie precum parintii lor… Treptat, se vor elibera, desigur, de tutela si, daca o au, isi vor implini vocatia. Dar de ce sa le exploatezi precocitatea, sa-ti faci, ca parinte, din prezumtivul lor talent, un titlu de glorie?!

Si uite asa mi-am mai facut inca doi prieteni…

* Nicolae Turtureanu este poet si publicist.

Publicitate și alte recomandări video