DE LA FEREASTRĂ

Câte ceva despre in/cult/ura națională

sâmbătă, 18 ianuarie 2025, 03:01
1 MIN
 Câte ceva despre in/cult/ura națională

Reiau aici și acum un text publicat în urmă cu 11 ani, tot de ziua lui Eminescu și a Culturii Naționale. Cu precizarea că encomiasmele clișeistice, cum și familiarismele de bodegă cu poetul „înălțat la stele” fac o impresie la fel de proastă.

S-a instituit, de câțiva ani, Ziua Culturii Naționale, suprapusă zilei de naștere a lui M. Eminescu, 15 ianuarie. S-ar părea că, în felul acesta, forurile de decizie au vrut să transfere o parte din „povara” și festivismul ce însoțesc, ritualic, aș zice, omagierea „poetului nepereche”, unei egide identitare pentru întreg arealul cultural românesc. Opiniile sunt, ca de obicei, pro și contra. Reacția contra vine, pentru cei, dintre noi, mai vechi, din anii triumfalismului comunist, când idoli (și modele) au fost, succesiv, „Stalin și poporul rus”, Gheorghiu-Dej, Ceaușescu. În anii 50, modele culturale trebuiau a fi (propaganda îi impunea pe toate canalele, inclusiv pe Canalul Dunăre-Marea Neagră) A. Toma, V.Em. Galan, M. Beniuc ș.a., autori care „desțeleneau”, pentru „tânăra gardă” românească, pământuri literare comunistoide. Din Eminescu abia dacă se serveau câteva porții de (fals) internaționlism proletar (evident, din Împărat și proletar), niște mostre de compasiune pentru cei „amărâți și obidiți” (între care, poezia Viața) și, extrase cu buldozerul din context, o samă de versuri în care „incrimina” Religia, o frază de dânșii inventată; sau pe-ai noștri tineri care la Paris, în lupanare își cheltuie tinerețile la stos. Național-comunismul ceaușist, între multe rele, a făcut și-un lucru bun: a dat „liber” la Eminescu. Nu în integralitatea sa, îndeosebi scrierile politice (între care celebra Doina) fiind multă vreme ținute sub obroc sau servite cu lingurița, la zile festive. Treptat, omagierea lui Eminescu a luat o asemenea amploare (prin festivaluri și concursuri naționale, recitaluri, spectacole, simpozioane, reeditări etc.) încât, spre finele anilor 80 (și ale dictaturii), a devenit o contrapondere la adulațiile (pe cât de hilare, pe-atât de ipocrite) dedicate „geniului Carpaților”, „stejarului din Scornicești”. Eminescu îl concura pe Ceaușescu, în popularitate! Festivitățile consacrate zilei de 15 ianuarie erau greu suportabile pentru cabinetele 1/2, întrucât adumbreau trecuta zi de naștere a „Savantei de largă recunoaștere internațională” și, mai ales, ziua „Revoluționarului de profesie”, care urma. (Prin „revoluționar de profesie”, eu cel puțin, înțeleg un militant plătit pentru trebușoara asta. Ciudat că, după 89, numărul militanților „acoperiți” de numele „revoluționar” – chiar: „cu rol decisiv” – și răsplătiți ca atare, a crescut exponențial și fără nicio jenă.) Deranjantă devenise și Ziua Unirii Principatelor, care avusese… ghinionul de-a se înfăptui pe 24 ianuarie (ce-i drept, în celălalt veac, dar ce conta!), cu doar două zile înainte de eclozarea „Bărbatului nr.1 al Patriei”. Prin 88-89, în presa culturală, abia dacă își făceau loc un articol-două despre Unire (știu prea bine asta, ca redactor la revista „Cronica”), primele pagini fiind consacrate „Tovarășului”. În 1989, înscrierea în calendarul UNESCO, a centenarului morții lui Eminescu, s-a făcut la cererea Chișinăului, nu, cum ar fi fost firesc, a Bucureștiului. Pentru basarabeni, pentru românii trăitori în Ucraina sau între alte granițe, Eminescu a fost și a rămas spiritul tutelar și identitar. E ceva rău în asta? S-ar părea că da, după cum și cât au fost/sunt ironizați, ridiculizați, marginalizați, blamați, poeți ca Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru sau cantautori precum Doina și Ion Aldea Teodorovici. Poezia lor e „pașoptistă”, cântecele acelea de grai și suflet românesc îs prea leșinate? Posibil. Însă își justifică rostirea și menirea, chiar în aceste zile (și conjuncturi politice), când, de-un exemplu, „țarul” Rusiei îi face cadou, unui Dondonache de la Chișinău, harta Moldovei istorice, a „Moldovei Mari” și-și exprimă regretul că, la 1812, granițele s-au fixat pe Prut, nu pe Siret…

…Pe 15 ianuarie, la un moment dat, sună telefonul, ridic receptorul și aud: De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi dulcea glăsuire a pădurii de argint (…)/ Din isvoare și din gârle,/ Apa sună somnoroasă… Recunosc vocea, e fratele meu, Costică, trăitor în Iacobenii natali, de pe gârla Jijiei. Mai mare ca mine cu cinci ani; „șapte clase și liceul ne-nceput; agricultor, tractorist, fermier (!), crescător de animale mari, mijlocii și mici”, cum se recomandă, dacă cineva îl „ischitește”: ce studii are, cu ce se ocupă? Și-mi tot recită din Eminescu, unele poezii le știe în întregime, din altele doar strofe sau versuri. Auzi, Neculai Turtureanu (când mă ia așa, înseamnă că urmează o comunicare importantă), i-o întrebat reporteru, pe niște tinerei, pe stradă, dacă știu vreo poezie, vreo strofă sau măcar un vers de Eminescu. Nu știu nimic, unii nici n-au auzit de Eminescu…

…Doi scriitori, prieteni de-ai mei, ieșeni: Ștefan Oprea și Dumitru Vacariu; dar mai e și „bădia” Ion Arhip, pot recita ore în șir din Eminescu, iar când ne întâlnim la vreo agapă e un adevărat spectacol, cum se completează și… se întrerup unul pe altul, spre a continua recitativul. Ce distanță – nu doar în ani – între aceștia și poeți de pen/ultimă generație, care declară, ritoși, că lor, Eminescu nu le mai spune nimic… Sigur, e alt veac, altă paradigmă culturală, sunt alte provocări și ademeniri. Plus că, mai întotdeauna, o generație literară s-a impus, sau doar a încercat a-și face loc, sfidându-și predecesorii. Însă pentru a combate ceva, pe cineva, trebuie să fii (vorba lui Maiorescu), „în chestie”. Orișicât, e mai onorabil să declari că, ție, Eminescu nu-ți spune nimic (ceea ce presupune că, fie și parțial, l-ai citit), decât să recunoști, senin și chiar mândru de ignoranța ta, că… nu le ai cu cititul…

 

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii