Câte ceva despre nominalizări și casele de pariuri pentru Premiul Nobel

„Glorioasa literatură română, inclusiv cea cuprinsă în istoriile scrise de G. Călinescu și N. Manolescu, pline de «capodopere» și de laude critice fără măsură la adresa unora dintre cei selectați în ele, are o problemă – nu e validată la nivel universal, măcar cu un Premiu Nobel”, scrie Liviu Ioan Stoiciu într-un articol incitant și bine documentat publicat în nr. 11 din noiembrie 2025 al excelentei reviste ieșene Expres cultural, care are ca deviză un citat din Camil Petrescu: „Nimic nu tulbură mai grav evoluția unei culturi, decât autoritara și totuși falsa ierarhie a valorilor”.

„În 124 de ani de când se acordă anual Premiul Nobel pentru Literatură (din 1901, când Sully Prudhomme a fost laureat, în competiția finală cu Lev Tolstoi), – continuă Stoiciu – marii scriitori români n-au parte nici măcar de nominalizări la Premiul Nobel. Marii noștri poeți Arghezi – Bacovia – Ion Barbu – Blaga sau marii noștri prozatori Rebreanu – Sadoveanu – Camil Petrescu – Mateiu Caragiale – Eliade n-au fost cât de cât nominalizați la Premiul Nobel.”

Cum așa?

Iacă așa.

Din păcate, acesta-i adevărul relevat de date.

Academia Suedeză ține listele oficiale cu nominalizați secrete timp de 50 de ani. Ultimul an cu nominalizații dezvăluiți a fost anul 1974. Ținând cont că suntem acum în anul 2026 ultimul an al desecretizării ar trebui să fie 1976. Deocamdată nu au apărut însă listele din 1975 și 1976.

S-a tot vorbit de faptul că Lucian Blaga a fost propus în 1956 pentru Premiul Nobel, dar numele lui nu se regăsește pe lista publicată de Academia Suedeză.

În 1956 premiul i-a fost atribuit poetului și eseistului Juan Ramón Jiménez „pentru lirica sa, care în limba spaniolă constituie un exemplu de spirit înalt și puritate artistică”.

Chiar dacă Juan Ramon Jiménez e considerat a fi din marii poeți ai secolului XX, Blaga nu e mai prejos decât el.

Se pare că Blaga ar fi fost nominalizat, ironia sorții, în 1961, când poetul deja trecuse în lumea drepților, nominalizarea a fost considerată nulă, întrucât regulamentul Academiei Suedeze interzice acordarea post-mortem a premiului, cu excepția cazului în care candidatul moare la scurt timp după anunțarea câștigării premiului.

Totuși, se pare că Arghezi a fost nominalizat în 1965, alături de Pablo Neruda, Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Ernest Jünger, Andre Malraux, Heinrich Böll ș.a. Premiul l-a luat Mihail Șolohov.

Pe lista desecretizată a nominalizărilor apar însă și surprize: A.D. Xenopol, de pildă, nominalizat în 1901 și 1909. Mai apar numele lui Eugen Barbu și al lui Jebeleanu. Dar nu se regăsesc nici Nichita Stănescu, nici Marin Sorescu, care, din câte se spune, fuseră propuși pentru nominalizări. E posibil să regăsim numele lor în anii următori, când va fi desecretizate alte liste.

Articolul lui Liviu Ioan Stoiciu are meritul de a ne devalua regulile după care se acordă premiul: „Conform procedurii oficiale pentru alegea câștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură, în prima etapă Academia Suedeză primește propuneri. Au dreptul să facă nominalizări: membrii Academiei Suedeze, membrii altor academii naționale, profesori de literatură și lingvistică ai universităților, câștigătorii anteriori ai premiului, președinții societăților de literatură recunoscute în țările respective. Dar, toți aceștia trebuie să primească, mai întâi, o invitație din partea Comitetului Nobel de a face o nominalizare. Comitetul Nobel este format din 4-5 membri, care trimit în luna septembrie scrisorile oficiale către cei care sunt invitați să facă nominalizări. Aceștia au deadline până în februarie să trimită nominalizările. Comitetul Nobel realizează o listă cu aproximativ 200 de nominalizări, pe care o trimite Academiei Suedeze. Academia are 18 membri, responsabili să aleagă, în final, câștigătorul. În aprilie, Comitetul alege o listă preliminară de 15-20 de nume pe care Academia le va lua în considerare. De pe această listă preliminară, tot Comitetul alege în luna mai lista scurtă, care conține 5 nume. Politica Academiei Suedeze este să nu facă publică lista nominalizaților, pentru a nu influența juriul cu reacțiile din media, astfel că toate numele care ajung în presă nu sunt niciodată oficiale. Între iunie și august, cei 18 academicieni suedezi studiază în profunzime operele scriitorilor rămași pe lista scurtă. De asemenea, membrii Comitetului realizează rapoarte individuale. În septembrie, membrii Academiei discută meritele fiecărui candidat. În octombrie este ales laureatul Nobel și este făcut anunțul oficial. Acesta trebuie să primească peste 50% din voturile celor 18 membri ai Academiei. Pe 10 decembrie, laureații primesc premiul la Stockholm. Acesta constă într-o medalie Nobel, o diplomă și o sumă de aproximativ 1.200.000 de euro”.

Articolul lui Liviu Ioan Stoiciu e foarte important, el ne dezvăluie, într-un mod sintetic, modul cum se acordă premiul și labirintul pe care trebui să-l străbată fiecare candidat până la anunțul final. Întrucât la noi, începând cu luna septembrie a fiecărui an are loc o adevărată isterie, desfășurată pe mai multe voci, și sfârșind pe data de 10 decembrie, când se anunță laureatul, când se scandează, de obicei, numele unui singur candidat, care, iată, conform surselor a fost din nou nominalizat, și căruia i s-a făcut din nou o mare nedreptate, întrucât Mircea Cărtărescu merită cu prisosință Premiul Nobel. Ciudat e faptul că mulți dintre susținătorii lui Mircea Cărtărescu sunt, în marea lor majoritate, niște proeuropeni convinși. Și tot ei, în loc să lămurească lucrurile, sunt cei care-l consolează afirmând sau sugerând faptul că iarăși Academia Suedeză a fost nedreaptă în alegerea sa. Ciudat e faptul că susținătorii lui Mircea Cărtărescu sunt oameni talentați, relativ tineri, mulți dintre ei provin din mediul academic și au acces la toate informațiile oferite de Academia Suedeză; prin urmare sunt în cunoștință de cauză, și ar trebui să privească cu oareșicare circumspecție la anunțurile făcute în mass-media și pe net. Dar, majoritatea dintre ei nu fac acest lucru, îngroșând corul celor care strigă: s-a făcut o nedreptate! Regretabil e însă și faptul că însuși Mircea Cărtărescu nu a ieșit la rampă ca să lămurească odată și pe totdeauna misterul legat de nominalizări.

Iată însă că un alt poet important al generației 80, Liviu Ioan Stoiciu, fost disident, având și el o operă impresionantă în spate, a avut acest curaj. Sunt sigur că dezvăluirile sale vor deranja destul de multă lume. Însă ele sunt absolut necesare pentru asanarea climatului nostru literar, unde a spune lucrurilor pe nume constituie o încălecare a codului de onoare și tăcere, care e pedepsită drastic. Desigur, exagerez. Dar nu prea mult, pentru că astfel de atitudini nu sunt lipsite de consecințe.

Însă Liviu Ioan Stoiciu nu se oprește aici cu dezvăluirile. Merge mai departe și folosindu-se de autoritatea și mărturisirile Anei Blandiana – una din presupusele nominalizări la Premiul Nobel – lămurește pe deplin lucrurile, fără a se menaja pe sine: „Timp de 14 ani, în fiecare lună decembrie primeam o scrisoare foarte simandicoasă, cu coroana suedeză, aurită, pe plic. Eram invitați să facem propunere pentru anul următor, pentru Premiul Nobel. Cât a trăit Eugen Ionescu, l-am propus pe el, după aceea l-am propus pe Cioran, după aceea țin minte că l-am propus pe Gellu Naum și după aceea eu n-am mai fost și nu știu ce s-a întâmplat. Dar ceea ce este important e mecanismul. În această scrisoare, după o frază amabilă în care eram invitați să facem propunerea, ni se atrăgea atenția cu o severitate aproape lipsită de bună creștere, că, dacă cumva facem publică propunerea noastră, ea nu va mai fi luată în considerare, pentru că propunerile sunt secrete. Ce vreau să vă spun este că, de exemplu, peste mai mulți ani de la momentele respective, președintele Uniunii Scriitorilor a anunțat că a propus la Premiul Nobel vreo cinci-șase scriitori. Era ca o bătaie de joc, pentru că era evident că, făcând declarația publică, propunerea nu mai era valabilă, iar ideea că propunea mai mulți deodată era pur și simplu ridicolă. Cam în această categorie intră și agitația, și isteria declanșată din fiecare an în jurul propunerilor pentru Premiul Nobel. Ce este sigur este că nu se știe cine sunt cei propuși.”

Precizăm că Ana Blandiana a primit aceste scrisori din partea Academiei Suedeze în perioada în care a îndeplinit funcția de președinte al PEN Club România, respectiv între anii 1990-2004. Poeta a pomenit numele lui Eugen Ionescu, al lui Gellu Naum și pe cel al lui Cioran, dar nu a pomenit nimic de Cărtărescu. După Ana Blandiana la conducerea PEN Club România s-au succedat scriitorii Gabriela Adameșteanu, Magda Cârneci și apoi Ruxandra Cesereanu. Nu avem date privind nominalizările făcute de PEN Club sub îndrumarea lor. Lista nominalizărilor trece și pe la Uniunea Scriitorilor din România, pe la Academia Română, trece și pe la ICR, și pe la alte instituții culturale. În prezent, nu există date clare privind propunerile pentru nominalizările din partea acestor instituții. Sau dacă există date ele circulă într-un cerc restrâns.

Și după acest scurt excurs, ajungem și la punctul nevralgic al fenomenului nominalizărilor, mai exact la confuzia care se face între nominalizările făcute de Academia Suedeză și casele de pariuri. Presa nici n-ar trebui să dea curs datelor transmise de aceste entități, care nu sunt decât niște jucători ce au acaparat acest segment important al pieței literare. În mod normal, casele de pariuri, probabil sunt multe, nu posedă date clare privind nominalizările, din simplul fapt că acestea sunt secrete. Și atunci pe ce se bazează expertiza lor? Pe hazard, pe legea probabilităților, pe teoria jocurilor de noroc a lui Bernoulli? Se bazează probabil pe miza pusă aproape cu ochii închiși pe un posibil candidat, cu scopul de-a avea un câștig cât mai consistent. Chiar dacă ar avea date certe privind numele câștigătorului – să presupunem că ar exista scurgeri de informații de la Academia Suedeză, fapt ce ține mai mult de domeniul imposibilului decât al posibilului – casele de pariuri nu ar avea nici un interes să-l facă cunoscut publicului înainte de vreme. Dimpotrivă, interesul lor e să ascundă numele acestuia, pentru ca miza pariurilor să crească. În privința nominalizaților vehiculați de casele de pariuri, dincolo de miza reală, câștigarea premiului, mai există o altă miză, cea a creșterii cotei valorice a scriitorilor nominalizați pe piața cărții. Aici pot interveni diferite entități oficiale sau colaterale care pot ridica artificial cota. La noi încă de pe vremea împușcatului, când operele sale politice erau difuzate pe toate meridianele lumii. Cum, foarte simplu, prin alocarea de fonduri gestionate de serviciul de informații externe către anumite edituri, către ziare și persoane influente; așa s-a întreținut cultul personalității lui Nicolae și Elenei Ceaușescu… Aceste metode se practică și astăzi, desigur, la alt nivel și cu alte mijloace. Prin urmare, aici se poate face din umbră lobby unor scriitori sau altora.

Dacă alte țări, precum Ungaria, prin institutele sale culturale finanțează și promovează, prin intermediul traducerilor, pe piața cărții un grup ce circa 15-20 de scriitori, la noi, nu știu din ce cauză, probabil dintr-un fel de reflex ceaușist, se promovează un singur nume.

Jorge Louis Borges, unul din marii scriitori care a fost nominalizat încă din anii 1950 pentru Nobel, dar nu l-a luat niciodată, plecând de la propria-i experiență, făcea o remarcă amară, afirmând că de o bună bucată de timp acordarea acestui premiu se bazează pe căutarea unor autori necunoscuți pentru a deveni laureați Nobelului. Aici Borges are dreptate și nu prea. Sigur că în ultima vreme premiul a fost atribuit, pe criterii politice și geopolitice, unor scriitori mai puțin cunoscuți din diverse colțuri ale lumii. Dirijând, totuși, o instituție serioasă, membrii juriului au încercat să găsească un echilibru între scriitorii de notorietate cărora le-a fost acordat premiul, și cei stabiliți, pare-se, după criterii corectitudinii politice. Astfel pe lângă scriitorii mai puțin cunoscuți publicului, juriul a acordat premiul unor autori precum Marquez, Llosa, Günter Grass, Harold Pinter și alții. E regretabil că nu au luat acest premiu Ismail Kadaré, Borges, Eugen Ionescu sau Emil Cioran, scriitori uriași, care, pare-se, nu s-au aliniat la normele trasate de Academia din Suedia.

Și tot legat de acordarea premiului, circulă și zvonuri că prin opțiunile lor, care n-ar fi deloc în afara jocurilor practicate de casele de pariuri, jurații i-ar fi îmbogățit pe pariorii care au nimerit la pont numele necunoscuților premiați. Mă rog, în lumea noastră totul e posibil. Deși eu, unul, sunt sceptic că au loc astfel de jocuri. Astăzi miza lor a devenit una politică.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video