Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

Câte ceva despre parabole

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

Am trăit într-o lume parabolică. Într-o comunitate închisă. Prizoniera propriilor dogme. O lume în care predomina elementul religios. Am trăit într-o lume în care Evul Mediu era la el acasă. Dogmele şi cutumele unei astfel de lumi mi s-au imprimat adânc în suflet, încă din fragedă copilărie.

Parabola este, într-adevăr, coloana vertebrală a creaţiei mele artistice. Dar ea, parabola, este, totodată, şi coloana vertebrală a modului cum noi, în calitate de fiinţe umane, percepem propria noastră existenţă şi universul.

Dacă ne uităm la structura materiei anorganice care ne înconjoară, vom observa că ea e alcătuită în mare parte din cristale. Or, ce altceva sunt cristalele decât parabole pure?!

Materia organică este alcătuită din celule. Din celule şi ţesuturi vii, care au şi ele, dacă stăm să ne gândim mai bine, tot o formă parabolică.

Uitaţi-vă apoi la modul cum, de pildă, îşi „construiesc” albinele, viespile sau bondarii fagurii, în care reginele lor îşi depun ouăle... Ştim cu toţii că fagurii sunt alcătuiţi din forme hexagonale, care, într-un fel, reproduc ţesuturile. Prin urmare, întâlnim aici parabole pure. Parabole construite după un calcul matematic ancestral, care cuprind înlăuntrul lor nu numai cifre, ci şi muzică, şi poezie.

Să ne gândim apoi la modul cum Borges îşi închipuia că arată universul şi o să vedeţi că afirmaţiile conţin un sâmbure de adevăr ce poate fi gândit mai degrabă prin imagini decât prin cuvinte. Citez din Biblioteca Babel: „Universul (pe care unii îl numesc Bibliotecă) dintr-un număr indefinit şi poate infinit, de galerii hexagonale, prevăzute în mijloc cu vaste puţuri de ventilaţie pe care le înconjoară balustrade foarte joase. Din orice hexagon, se văd etajele inferioare şi superioare: la nesfârşit. Distribuţia galeriilor este invariabilă. Douăzeci de rafturi lungi, câte cinci pe un perete, acoperă toate laturile, în afară de două; înălţimea care este şi cea a etajelor, depăşeşte cu puţin statura normală a unui bibliotecar. Una din feţele libere dă într-un vestibul îngust, care se deschide spre altă galerie, identică cu cea dintâi şi cu toate celelalte. La stânga şi la dreapta vestibulului se găsesc două cabinete minuscule. Unul îţi îngăduie să dormi în picioare; celălalt satisfacerea necesităţilor fecale. Pe aici trece scara în spirală, care se cufundă şi se înalţă către depărtări. În vestibul se află o oglindă, care dublează în mod fidel aparenţele. Oamenii conchid, de obicei, din existenţa acestei oglinzi, că Biblioteca nu e infinită (dacă ar fi la ce ar mai folosi această duplicare iluzorie?), eu prefer să visez că suprafeţele lucii figurează şi făgăduiesc infinitul... Lumina emană dintr-un fel de fructe sferice care poartă numele de lămpi. Sunt câte două în fiecare hexagon, transversale. Lumina pe care o emit e neîntreruptă, dar insuficientă...”

De fiecare dată când recitesc pasajul, tresar înfiorat ajungând la vestibulul în care se află o oglindă ce dublează, cum spune Borges, aparenţele. Subliniez, oglinda dedublează nu realitatea, ci aparenţele. Care, în mod inevitabil, conţin şi o parte din esenţele ce se ascund înlăuntrul lor iluzoriu. De aici şi firească întrebare pe care mi-o pun: de care parte a oglinzii se desfăşoară existenţa noastră? Ea e o simplă proiecţie, o iluzie ce este reflectată de suprafaţa unei oglinzi, care s-ar putea să fie, la rândul ei, tot o iluzie? Reflectându-se dintr-o oglindă în alta, într-un univers construit din hexagoane, viaţa noastră e o iluzie ce vine dinspre minus infinit şi se propagă spre plus infinit, pentru ca apoi să fie înghiţită, într-o clipă de neatenţie, de propria-i nimicnicie.

Am trăit într-o lume parabolică. Într-o comunitate închisă. Prizoniera propriilor dogme. O lume în care predomina elementul religios. Am trăit într-o lume în care Evul Mediu era la el acasă. Dogmele şi cutumele unei astfel de lumi mi s-au imprimat adânc în suflet, încă din fragedă copilărie. În satul meu totul era, deopotrivă, demonic şi dumnezeiesc. Diavolul, ca de altfel, şi îngerii buni ai Domnului erau prezenţi pretutindeni. Diavolul se ascundea sub aşchiile de lemn tăiate duminica înainte de sfânta liturghie şi împrăştiate prin iarbă, ascultând cuvintele preotului, râdea în hohote, când ascunzându-se, când arătându-şi faţa acoperită de licheni de sub pământ; se ascundea sub pietrele din rău, în mâlul apei, sub punte, în balamalele porţilor, pe acoperişul caselor, în ieslele vitelor, în cuştile câinilor, uneori cobora şi în fântânile lăsate de izbelişte, tulburând apa; se ascunde în vatră, în oalele puse pe foc, în cănile de apă lăsate fără capac; de aceea omul atunci când trebuia să facă un lucru, mai întâi de toate trebuia să spun o rugăciune şi să purifice tămâind locurile unde s-a ascuns necuratul. Pentru alungarea duhurilor rele, îngerii Domnului veneau cu trâmbiţe tăcute şi cu suliţe lungi şi nevăzute şi îi împingeau pe diavoli înapoi în bezna luciferică.

M-am născut la marginea dintre lumi şi, aş putea spune, chiar la marginea istoriei, într-un sat situat la graniţă, unde harta României se agaţă în cui. Mi-am trăit copilăria acolo, exilat într-un fel de Ev Mediu etern, având impresia că mă aflu în centrul lumii. În plină eră proletcultistă, în timp ce Dumnezeu era hăituit şi alungat de pretutindeni, în satul meu credinţa, portul, datinile şi obiceiurile rămăseseră neschimbate de câteva veacuri. Mă sculam trezit de sunetul clopotelor şi mă culcam privind strălucirea aceloraşi clopote albite de razele lunii. Dumnezeu era acolo, prezent în fiecare loc, şi acesta era pentru noi lucrul cel mai important. Oriunde te duceai, îl găseai pe Dumnezeu. Dar, după cum am spus, şi de multe ori, în umbra sa strălucitoare, îl descopereai şi pe Diavol. Binele şi răul se amestecau de-a valma, şi pentru a le putea separa, trebuia să apelezi la rugăciune, dimineaţa şi seara, uneori şi noaptea târziu, atunci când forţele nevăzute ale întunericului îţi invadau somnul.

În afară de Dumnezeu mai era însă şi graniţa, ca o formă materializată a răului. O graniţă proaspăt arată, asemenea unui strat pregătit pentru răsaduri, o graniţă vie, ca o rană dureroasă, săpată direct în suflet. Ea fusese trasată între satul meu, Climăuţi, şi satul unde se născuse mama, Fântâna Albă, acolo unde a avut loc şi pogromul. Ea separa două lumi, a noastră şi cea de dincolo. Şi dacă la Climăuţi, te puteai întâlni cu îngerii lui Dumnezeu pe pajişte, la cimitir sau pe uliţele satului, dincolo de graniţa marcată de un gard înalt de sârmă ghimpată şi câţiva stâlpi indicatori pe care străluceau însemnele unei puteri întunecate, îngerii fuseseră alungaţi şi în locul lor bântuiau patrulele de soldaţi şi de miliţieni ai lui Anticrist... Le simţeam deseori umbrele, lungindu-se şi traversând fâşia de pământ arată şi ascunzându-se în lanul de porumb. Câteodată umbra rotundă a unui cozoroc ni se profila pe acoperişul casei, aciuindu-se mai apoi în pridvorul bisericii vechi de lemn de peste drum. Bătând toaca, preoţii aveau grijă să alunge cozorocul înapoi în satul de dincolo de graniţă. În locul lui veneau însă, după un timp, alte cozoroace ale tovarăşilor de aici, veniţi să colectivizeze satul.

Graniţa m-a urmărit pretutindeni. A fost o prezenţă constantă în existenţa mea. M-a urmărit şi în anii de şcoală, şi în perioada facultăţii, m-a urmărit şi în viaţa literară, şi în cea socială.

Între mine şi ceilalţi s-a aflat întotdeauna o fâşie arată peste care nu puteam trece. Câteodată, fâşia era străjuită de sârmă ghimpată. Câteodată ea devenea o simplă linie imaginară trasată pe o foaie de hârtie. Încercam să trec dincolo de marginea ei, făceam un pas spre ceilalţi, apoi reveneam în banca mea.

Venisem dintr-o altă lume. Coborâsem dintr-un Ev Mediu întârziat şi m-am trezit deodată într-o lume ce-mi era străină. Copilăria mi-am petrecut-o parcă pe o altă planetă, desprinsă din filmele lui Tarkovski. Din Copilăria lui Ivan şi din Rubliov.

Lumea în care copilărisem nu diferea prea mult de cea a lui Rubliov. Ea funcţiona parcă după aceleaşi legi. Pe primul plan se afla credinţa. Datinile şi obiceiurile transmise din generaţie în generaţie erau respectate cu sfinţenie. Când a venit colectivizarea, lucrurile s-au schimbat. Comunismul se rostogolea spre noi ca o avalanşă. Ca să scăpe de „ciuma roşie”, părinţii mei s-au gândit să se mute la oraş. Deposedaţi de pământ, în satul meu natal, căzut pradă colectivizării, ei nu-şi mai găseau rostul. S-au gândit să se mute la oraş, pentru ca noi să învăţăm carte. La un an de la colectivizare, am părăsit, rând pe rând, satul natal. Întâi fratele meu, apoi eu, şi, apoi, după un timp, şi părinţii. Oricât de mult am încercat să mă adaptez, graniţa dintre mine şi ceilalţi continua să existe.

Prin urmare, „medievalitatea ortodoxă” de care vorbeşte criticul Ion Bogdan Lefter, în cazul meu, nu a fost chiar o haină literară. Ci o haină în care, aş putea spune folosind o metaforă, m-am născut şi am crescut, o haină care m-a apărat şi, poate, mă apără şi acum de tăvălugul timpului şi de agresiunea fără precedent a lumii în care ne e dat să trăim.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Alianţa PSD-PNL, mai puternică decât Putin?

Cosmin PAȘCA

Alianţa PSD-PNL, mai puternică decât Putin?

Să luăm exemplul Iaşului. Peste un an-doi, Marius Ostaficiuc va afirma că filiala AUR a fost „capturată” şi va reveni la PSD, Tudor Ciuhodaru îşi va redescoperi „umanismul” şi se va întoarce la partidul lui Dan Voiculescu (aripa televizată a PSD), iar Ciprian Paraschiv îşi va aminti că a fost cândva liberal. Şi mulţi alţii, totul multiplicat cu 41 la nivel de ţară. Controlează azi PSD-PNL România cu 55%? Să vedeţi peste doi-trei ani când o să râdă de Putin cu alea 87% ale lui.

opinii

Bunici obraznici

Briscan ZARA

Bunici obraznici

Bunicii îşi descoperă în nepoţi un scop în viaţă şi nu-i lasă pe aceştia să înveţe nimic din propriile greşeli. Având mult timp la dispoziţie, ei execută toate treburile, odraslele neavând voie să mişte un deget. Mâncarea li se serveşte la pat, în faţa televizorului, totul este aranjat în farfurie în aşa fel încât plodul să nu facă altceva decât să îşi bage singur în gură. Dacă lenea e prea mare, chiar şi acest mic inconvenient se rezolvă de către mereu atenţii şi mereu săritorii bunici: copilul e hrănit în gură. El nu trebuie să îşi aleagă hainele, să îşi spele vasele din care a mâncat, nu mai vorbesc de gătit. Copiii crescuţi de bunici nu ştiu să facă nimic! Pentru că nu au fost lăsaţi să facă. Li s-a pus totul la nas.

Noi, femeile

Cristina DANILOV

Noi, femeile

O fată nu trebuie să rupă cămașa colegului pentru a scăpa de batjocura lui. O adolescentă are dreptul de a citi pe o bancă în parc, așa cum citeam eu cândva, fără să fie agresată și apoi umilită de autorități doar pentru că este femeie. Se poate? Desigur, egalitatea între sexe e un principiu care se învață și societatea de azi ne cere tuturor să facem efortul de a ieși din stereotipurile în care ne-am format și să participăm deschiși la această lecție a umanității.

Între artă şi credinţă

Nichita DANILOV

Între artă şi credinţă

Se pare că noi nu încercăm să ne împăcăm cu gândul că trăim într-o lume imperfectă şi dorim, cu tot dinadinsul să transformă imperfecţiune în perfecţiune, gândind şi, mai ales, acţionând, cât mai corect politic. Aliniindu-ne, cu alte cuvinte, la noile standarde ale politicilor culturale, care dau naştere la noi aberaţii ideologice, la fel de nocive ca şi cele din perioada comunismului, la ameninţări şi la vărsări de sânge.

pulspulspuls

Câteva observaţii din dronă asupra întâmplărilor nefericite de la Vniversitate

Câteva observaţii din dronă asupra întâmplărilor nefericite de la Vniversitate

Acuma, dacă tot s-a terminat cu agitaţia de la Vniversitatea din Copou, haideţi să facem două-trei observaţiuni mai detaşate, fără presiunea votului, presiune care a tot apăsat şi în afara instituţiei în aceste ultimel zile. 

Caricatura zilei

Putin a mai câștigat un mandat de președinte al Federației Ruse

Vladimir Putin a câstigat alegerile prezidentiale din Rusia cu 87,97 la suta.  

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Linkuri sponsorizate

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri