Câte Românii există în anul Centenarului?

Cu o logică de tip alb-negru, rău-bun, noi-ei, filosoful a împărţit românii în două clase: „Să nu ne mai ascundem după deget: în ecuaţia numită România de azi, sunt doi termeni: noi şi Dragnea-şi-ai-lui. Ireductibili.” Sigur! Dragnea şi ai lui vs. noi şi ai noştri. Dar există o mică problemă… Mică de tot. Între cele două tabere mai sunt câteva milioane bune de români. Cu ei ce facem? Unde îi plasăm, între cele două poziţii „ireductibile”?

Mi s-a întâmplat nu o dată să am aceleaşi opţiuni politice precum domnia sa şi totuşi să simt nevoia să mă delimitez de retorica articolelor sale civice. Fac parte dintre acei puţini intelectuali care se încăpăţânează să creadă că avem nevoie de nuanţe, cât mai multe nuanţe, indiferent de tensiunile momentului. Dacă sacrificăm nuanţele, ajungem la un tip de gândire extrem(ist)ă, care ratează nu numai esenţa realităţii, ci şi şansa lărgirii comunităţii. În plus, pretenţiile elitiste ale celor care nu doar cred în surdină, ci afirmă în gura mare că cine nu face ca ei e prost, incult, spălat pe creier, că singura alegere posibilă e cea proprie mi se par nefrecventabile din start. Prefer să am de a face cu un oponent de idei calm, decât cu un fanatic al ideilor pe care le împărtăşesc. A ajuns să mă agaseze discursul segregaţionist, atitudinea arogantă a celor care cred ca adevărul e Adevăr, binele e Bine, aceleaşi pentru toată lumea şi mai ales aşa cum le stabilesc ei. Devine evident că „ei” s-au situat mereu de partea Binelui, pe care l-au girat, l-au administrat, l-au predicat. E prea multă tensiune şi chiar ură în societatea noastră. Şi sunt întreţinute. Pe de o parte de politicieni, dar ei asta ştiu să facă, din zâzanie trăiesc; pe de altă parte, de unii formatori de opinie. Rostul intelectualului ar fi să aplaneze starea conflictuală, nu să o irite. Milioanele alea de oameni care nu au votat ca mine, ca „noi”, sunt toţi proşti, inconştienţi şi trebuie dispreţuiţi? Nu cred că rezolvam ceva aşa. Doar că ne eroizam penibil pentru propria galerie…

Nu sunt de acord cu cei care împart oamenii între „noi” şi „ei”, între „ai noştri” şi „ai lor”, distribuind tot binele în ograda „noastră” şi tot răul, dramatic hiperbolizat, de partea „lor”. Nu, nu va fi sfârşitul României nici acum, aşa cum nu a fost nici anul trecut şi nici anţărţ. Vom ieşi cumva la liman (ne pricepem de secole la asta) şi vom reveni în mediocritatea noastră politică de toate zilele. Singura condiţie este să menţinem, târâş-grăpiş, în maniera noastră specifică, orientarea eropeană. Şi, siliţi de împrejurări, o vom ţine. Dar: suntem cu toţii parte din povestea asta, indiferent cum reacţionăm la ea. Nu există casta aleasă, nobilă, europeană, subţire, elitistă, a poporului român si pegra retrogradă, prostită, tâmpită, edentată. Toţi facem un mare „noi”, o comunitate. Dacă nu e aşa, cred că intelectualii trebuie să îşi asume marele eşec şi să accepte că nu au fost în stare, în 28 de ani de activitate civică, sa facă vreo scofală! Că discursul lor nu a pătruns până jos, că nu fac decât să îşi repete partitura, de toată lumea cunoscută, într-un cerc din start închis, care nici nu vrea să se lărgească. Dacă asistăm azi la politici şi discursuri care produc dezbinarea, dacă nu obosim să constatăm, cu satisfacţie chiar, că România este o ţară ruptă, dezagregată pe criterii politice şi sociale, este şi pentru că elitele nu au fost cu adevărat elite şi nu au ştiut, în treizeci de ani, să elaboreze programe coerente, idei care să niveleze sau măcar să reducă discrepanţele. Şi tot acest joc mai înseamnă că totul e despre avantaje, interese, influenţă, resurse de la stat.

Mă încăpăţânez totuşi să cred că nu e aşa! O Românie dezbinată, care cultivă resentimentul, e o Românie degradată. Cel mai mare rău pe care ni-l putem face. Noi… Înşine. Cu mânuţa noastră.

Altfel, cred şi eu că, în mare parte (există excepţii, dar marginale, neputincioase), clasa politică e un organism submediocru, primitiv chiar, dar cu imunitate foarte bună: respinge orice virus care îi ameninţă sistemul. Mai cred că niciodată în după 1990 nu au fost montaţi în fruntea ţării indivizi mai lipsiţi de substanţă, mai groteşti în jalnicele lor străduinţe de a-şi intepreta un rol care îi depăşeşte. Tocmai de aceea soluţia nu poate veni de acolo, dinspre clasa politică, ci dinspre societatea civilă. Dar nu în urma unei gândiri segregaţioniste. Dacă acesta e nivelul penibil al clasei politice, dacă mare parte din populaţia României se simte reprezentată de ea – este dovada cea mai clară a eşecului intelighenţiei noastre din ultimele trei decenii. De dreapta şi de stânga deopotrivă. Cultivând discursuri radicale, excelând în lupte intestine, fără impact social, nefiind în stare să propună şi să susţină politici de emancipare socială plauzibile, aceasta se situează acum pe poziţii lipsite de nuanţă. Adânceşte, altfel spus, ruptura.

Câte Românii există în anul Centenarului? „A noastră” şi „a lor”? Mai multe? Bine ar fi să ne dorim să existe una singură!

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video