anunturi
grandchef
mineralia
Bolta rece
Iasi Tv Life
TeleM
Impact FM regional

Catedrala simfonică a lui Eugen Doga

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

Dacă ar trebui să folosesc o imagine parabolică pentru percepţia muzicii sale, atunci, forţând un pic accentele, aş spune că la auzul uverturilor şi simfoniilor sale până şi pietrele de pe caldarâm se trezesc din amorţire şi încep să danseze transformându-se când în nişte clape de pian, când în nişte imense clape de armonică.

Anul acesta, de Bunavestire, zi în care se schimbă la faţă lumina, am avut norocul să vizitez la Barcelona Sagrada Familia. Desigur, văzusem catedrala de mai multe ori. Dar din teamă de a nu fi dezamăgit, nu am avut curajul să păşesc înăuntrul ei.

Am avut parte de un spectacol grandios. A fost o revelaţie. Am simţit acolo, preţ de o oră, cât am stat înăuntru, prezenţa divinităţii sub forma golului, a absenţei, ce reverbera parcă în fiecare părticică a fiinţei mele, făcând-o să vibreze la unison cu transcendentul.

Atunci am înţeles că şi absenţa trebuie percepută ca o miraculoasă prezenţă. Am simţit atunci că invizibilul devine vizibil şi neauzitul se acoperă de sunete şi şoapte.

Spaţiul dinlăuntru catedralei semăna cu un acvariu umplut cu o apă de ivoriu. Înlăuntrul lui în loc de peştişori de aur pluteau fiinţei translucide, venite probabil din alte dimensiuni, pentru a ne potenţa pentru o clipă revelaţia.

În primul rând m-a uimit lumina. Dar şi sunetele oarbe, sclipind undeva în umbra nevăzută. Culorile şi formele filtrate prin vitraliile ei geometrice se schimbau în fiecare clipă, în funcţie de unghiul în care era poziţionat vizitatorul, dar şi de starea sa interioară care prin unde nevăzute se revărsa în exterior, contopindu-se cu lumina ce se ondula în catedrală.

Era o lumină vie, miraculoasă, prin care golurile se transformau în diferite forme, umplând cu sunetul lor neauzit tot spaţiul din interiorul catedralei. Simţeai că acolo s-au adunat nu numai toată poezia, şi toată muzica, dar şi toate marile creaţii ale lumii.

Deşi vitraliile reprezentau forme geometrice, lumina ce trecea prin ele ondulându-se în spaţiul gotic din interior reproducea preţ de câteva clipe Cina cea de taină, reproducea şi scena naşterii lui Isus, şi alte pasaje descrise în evanghelii, dar şi patimile Mântuitorului.

Această senzaţie o am şi atunci când ascult poemele simfonice şi valsurile lui Eugen Doga. Dar şi confesiunile din volumul publicat recent la Ed. Priceps Edit, Memoria ploilor de vară.

Dacă ascultând uverturile, corurile, tangourile şi liedurile sale, percepem o parte din misterul universului din noi, dar şi din afara noastră, citindu-i amintirile începem să înţelegem cum au luat şi iau naştere aceste creaţii muzicale.

Mărturisesc că pentru mine naşterea unei simfonii e de neînţeles. Îmi dau seama cum se naşte o poezie şi cum se naşte un tablou. Dar modul cum se naşte o simfonie rămâne pentru mine o enigmă. Probabil e vorba de intuiţie. Dar de o altfel de intuiţie, decât cea pe care o percepem noi. „Compozitorii - spune Eugen Doga - transcriu doar ceea ce a compus Dumnezeu.” Da, sigur că da. Cum ar putea fi altfel?

Se spune că muzica e matematică pură. O matematică a sunetelor. Iar poezia o matematică a metaforelor. În poezie gândurile noastre se materializează în cuvinte. În muzică însă ce se petrece? Acolo avem de-a face cu sentimente şi idei, transmise prin intermediul unor sonuri.

Cum de a fost posibil ca Beethoven să compună Simfonia a 9-a când era surd? Cum altfel decât ascultând cu urechea sa interioară infinitatea de sunete şi acorduri risipite în Univers? Cum altfel decât transcriind pentru noi muzica divină care se aude în empireu? Lui Beethoven, simfoniile i s-a relevat sub forma unei ecuaţii nesfârşite, compuse nu din cifre, ci din note muzicale, ce depăşesc prin profunzimea lor ecuaţiile lui Newton şi Einstein. Această muzică vine din înalte sfere cereşti. Acolo e sălaşul ei. Compozitorilor le e dat s-o fure şi s-o aducă pe pământ, lăsând-o moştenire semenilor lor. Desigur, pentru a o aduce pe pământ e nevoie de sacrificiu. De singurătate.

„Singurătatea - afirma Eugen Doga - este o întemniţare teribilă în sine a sinelui.” Şi în acelaşi timp singurătatea întemniţată e şi muzică. O muzică ce trece peste toate graniţele lumii materiale, pătrunzând în sufletele şi în conştiinţa muritorilor sub forma unor spirale sau mai degrabă a unor aureole de lumină, asemănătoare cu cele pe care le vedem în icoanele ce împodobesc bisericile noastre răsăritene.

„Orice act de creaţie e un miracol”, spunea tot Doga. „Iar compozitorul - o aşchie de dumnezeire!”

Creaţia e mister pe care nu-l putem dezlega. Căci dacă l-am dezlega, nu am mai putea crea nimic, şi niciodată, căci harul acesta ne-ar fi luat pe totdeauna. Dezlegând misterul, ne-am anihila impulsul ce ne împinge spre creaţie. Unii sunt de părere, împingând ideea spre absurd, că însuşi Creatorul lumii nu are nici el acces să dezlege tainele creaţiei sale. Ele vin dintr-un impuls interior. Dacă le-ar dezlega, poate că timpul s-ar opri în loc, iar lumea lui s-ar destrăma, prăbuşindu-se în hău.

Dar dincolo de scepticismul său privind posibilităţile cunoaşterii legat de modul prin care se naşte o operă artistică, Eugen Doga a fost obsedat să înţeleagă - şi asta încă din anii fragezi ai copilăriei - tainele creaţiei muzicale, dar şi tainele creaţiei în general.

Multe din evocările cuprinse în Memoria ploilor de vară pot fi luate în acest sens drept mărturie. „Muzica m-a preocupat foarte mult de când îmi amintesc. La început părinţii mi-au cumpărat o tobă în care băteam cu beţe.” Jucându-se, copilul Eugen devine curios să vadă ce e în interiorul instrumentului său muzical. Drept care îl sfărâmă în bucăţi. În interiorul tobei nu era nimic. Era golul. Şi acest gol în momentul în care era închis într-o carapace emana muzică. La fel cum emană, de pildă, cochilia unei scoici imitând zgomotele îndepărtate ale valurilor mării. Toba imita alte sunete, ceva mai războinice, care te trimit la dansurile tribale sau la marşurile militare.

Scena aceasta a sfărâmării tobei şi a descompunerii armonicii, ca şi cadrul general în care e plasată acţiunea, lumea sărăcită de după război, îmi aduce aminte de Toba de tinichea a lui Gunter Grass, dar şi de filmele lui Tarkovski, de Copilăria lui Ivan şi de celebra scenă din filmul Rubliov, cea legată de turnarea clopotului. Dacă în Rubliov, copilul, bazându-se pe revelaţie, reuşeşte să toarne clopotul, în Memoria ploilor de vară, copilul Eugen Doga descompune toba şi apoi acordeonul pentru a înţelege golul în care se ascunde divinitatea sunetelor.

Dar copilul şi adolescentul Doga nu doar sfărâmă instrumentele, ci le şi construieşte. Construieşte o sanie cu volan. Construieşte şi o mandolină dintr-o sită de cernut mălai ce atârna agitată într-un cui, şi asta în perioada foametei din Basarabia. Instrumentul care-l obsedează însă în acei ani e patefonul. Micuţul Doga îl asamblează dintr-un capac de cratiţă şi un disc de vinil crăpat, găsit într-o tranşee. Unghia de la degetul său arător îi va servi de drept ac pentru a scoate sunetele asemănătoare scârţâitelor porţilor şi tânguirea bisericilor golite de icoane şi transformate în magazii şi grajduri de către bolşevici în Transnistria natală.

Punctele nodale ale existenţei sale sunt chipul mamei, casa părintească şi Chişinăul. Şi chiar dacă între timp casa sa natală s-a prefăcut în praf şi pulbere, precum micuţa armonică demontată în copilăriei, în amintirea lui ea a rămas vie, precum o prismă ce descompune lumina în note muzicale. Imaginea Chişinăului din cartea lui Eugen Doga e una superbă. Mergând pe străzile lui în anii adolescenţei, compozitorul îl aseamănă cu un radio montat din fire de telefon strânse din tranşeele rămase după război.

Dar iată şi pasajul cu casa: „Casa, casa mea cea mai enigmatică şi cea mai scumpă din lume. Nu pot să spun de ce mi-e scumpă şi ce mă atrage atât de mult la ea... Aici am simţit pentru prima dată şi am păstrat pentru totdeauna căldura buzelor mamei, gingăşia mâinilor ei, vocea melodioasă şi fermecată pe care te-ai mira s-o poată cuprinde toată gama din orga Universului.”

Chişinăul, în viziunea compozitorului, e şi el o casă, casa lui spirituală, plină de partituri, de amintiri, şi sunete, un fel de Sagrada Familia, din care se aude, din când în când, o muzică divină.

Dar iată cum arată şi primele imagini ale Chişinăului în ochii copilului plecat la studii Eugen Doga: „Când păşeam pe strada Lenin, mi se părea că tot cerul era împletit cu un fel de sârme: de la tramvaiele care mergeau pe acolo, de la lumina străzii, de la nişte linii din perioada interbelică rămase încă nedezmembrate.”

Chişinăul din anii de adolescenţă ai lui Eugen Doga seamănă cu aparatul de radio construit de el în casa natală. Prin urmare, nu e de mirare ca în interiorul lui să sălăşluiască, agăţată de sârmele ghimpate, inima lui Dumnezeu.

Eugen Doga e un mare compozitor şi un mare spirit. Cu siguranţă cel mai mare pe care l-a dat spaţiul românesc în perioada postbelică. Muzica lui e deopotrivă profund naţională şi universală. Dacă ar trebui să folosesc o imagine parabolică pentru percepţia muzicii sale, atunci, forţând un pic accentele, aş spune că la auzul uverturilor şi simfoniilor sale până şi pietrele de pe caldarâm se trezesc din amorţire şi încep să danseze transformându-se când în nişte clape de pian, când în nişte imense clape de armonică.

Compoziţiile sale muzicale seamănă cu păsările măiestre ale lui Brâncuşi. Semănă şi cu Masa tăcerii, şi cu Coloana infinită.

Dar oare de ce elita noastră culturală nu-i acordă nici azi, în spaţiul românesc, vorbesc în special de Bucureşti, nu de Iaşi sau de alte oraşe mari ale ţării, cinstea cuvenită?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Vremurile, ambiţiile neo-imperiale ale Rusiei, guvernele şi noi

Alexandru LĂZESCU

Vremurile, ambiţiile neo-imperiale ale Rusiei, guvernele şi noi

Războiul din Ucraina nu a făcut decât să amplifice crize globale deja existente; în condiţiile unui nou Război Rece, iluziile că mai este posibil modul de viaţă din trecut şi mai pot fi menţinute politicile sociale generoase, deja nesustenabile, trebuie abandonate.

opinii

Oglinda fisurată a lui Nicolae Stan

Nichita DANILOV

Oglinda fisurată a lui Nicolae Stan

Lumea lui Nicolae Stan se configurează rotindu-se melancolic în jurul pipei din lemn de cireş pe care o fumează agale stând în cerdacul casei parohiale tânărul preot al satului Crăsani, Radu Plămadă, pătruns până dincolo de adâncul sufletului său de ceea ce crede că ar fi menirea sa.

Un top al problemelor sociale din judeţul Iaşi şi din împrejurimile sale

Ciprian IFTIMOAEI

Un top al problemelor sociale din judeţul Iaşi şi din împrejurimile sale

Orice demers ştiinţific, implicit sociologic, începe cu definirea conceptelor, cu o definiţie, pentru ca toată lumea să ştie despre ce vorbim. În cazul ne faţă, trebuie să lămurim ce este o „problemă” şi ce anume o face să fie „socială”. De pildă, consumul de alcool sau droguri poate să fie o problemă individuală sau poate să devină socială la un moment dat. În genere, problema socială este un dezechilibru, o disfuncţie la nivelul societăţii, sau un eveniment care afectează oamenii negativ, despre care există percepţia că poate fi rezolvată prin anumite măsuri din partea statului (strategii, politici, metode, tehnici şi proceduri de intervenţie) şi/sau din partea mediului neguvernamental.

Sportul alb şi Războiul negru

Michael ASTNER

Sportul alb şi Războiul negru

A iscat ceva vâlvă decizia organizatorilor turneului de mare şlem de la Wimbledon, atunci când au decis să nu permită participarea jucătorilor şi jucătoarelor din Rusia şi din Belarus. 

pulspulspuls

Acţiunea Autobuzul la filiala unui partid din Iaşi: crosul poştaşilor la votarea de azi

Acţiunea Autobuzul la filiala unui partid din Iaşi: crosul poştaşilor la votarea de azi

Foială mare de câteva zile la poştalionul ieşean, stimaţi telespectatori. Motivul: nu vreo chestiune profesională sau vreun eveniment legat de instituţiune, ci cu totul altceva: faptul că şeful de la Iaşi, un locotenent de-al menajerului de oraş Grămadă, va candida la alegerile pemepiste din filiala judeţeană, alegeri care au loc chiar astăzi. 

Caricatura zilei

Tik Tok Yoga

Editia PDF

Bancul zilei

Doctorul, panicat de o spargere de teava, suna repede instalatorul: -Hai, te rog, urgent, toata pivnita e inundata din cauza un (...)

Linkuri sponsorizate

Parteneri

Alte publicatii

    Fotografia zilei

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.