În textul anterior, am văzut că populaţia României a înregistrat între 1 ianuarie 2020 şi 1 ianuarie 2021 un declin de 142,7 mii persoane (dintre care, 120,3 mii pe baza bilanţului natural), ajungând la 19 186 201 locuitori; această involuţie demografică, cea mai severă din perioada de după 2011 (anul ultimului recensământ), înseamnă un declin relativ de 0,74% (!).

Doar trei judeţe ale României au avut o evoluţie pozitivă în ultimul an: Ilfov (+16,8 mii persoane; 3,45% - creştere relativă), Cluj (+782 locuitori; +0,11%) şi Iaşi, mai degrabă stagnant (+53 locuitoti;<+0,01%). Am putea asimila zonei stagnante şi judeţele Timiş şi Braşov, ce au pierdut doar 0,09%, respectiv 0,11%.

Deşi baza de date TEMPO a INSSE nu ne prezintă populaţia rezidentă la nivelul UAT-urilor locale (comune, oraşe şi municipii), putem avea acces la evoluţia demografică pe medii de rezidenţă (urban şi rural) la nivelul judeţelor. Din această perspectivă, structura evoluţiei populaţiei din ultimul an reprezintă o discontinuitate profundă în raport cu modelul demografic al ultimului deceniu. Avem de-a face cu cea mai agresivă involuţie a populaţiei mediului urban. Oraşele României au pierdut 170,5 mii locuitori (dintre care 51,5 mii pe baza bilanţului natural), sumă foarte apropiată pierderii suferite de populaţia urbană în intervalul 1 ianuarie 2017 - 1 ianuarie 2020. În aceste condiţii, este foarte puţin probabil ca vreun oraş din vârful ierarhiei sistemului urban românesc (sau din zona sa intermediară-superioară), altele decât cele din judeţul Ilfov, să mai fi înregistrat o creştere demografică.

Din punctul de vedere relativ, doar urbanul judeţului Ilfov a înregistrat o creştere de 2,7 % (uşor peste 6 mii de locuitori) în ultimul an. Restul judeţelor, inclusiv Iaşul sau Clujul, care ne-au obişnuit cu rate pozitive de evoluţie a populaţiei urbane în ultimul deceniu, au înregistrat o involuţie importantă a populaţiei urbane. Dacă ar fi să ne referim doar la evoluţia judeţelor ale căror reşedinţe se află în vârful ierarhiei urbane, populaţia oraşelor judeţului Iaşi s-a repliat cu 1910 locuitori (-0,51%), cea a Clujului cu 4838 locuitori (-1,04%), iar cea a Timişului cu 9874 locuitori (-2,36%). Doljul a pierdut 9416 locuitori urbani (-2,36%), Constanţa - 6006 (-1,32%), iar Braşovul - 4091 (-1,05%).

Pe de altă parte, între 1 ianuarie 2020 şi 1 ianuarie 2021 populaţia rurală, ce include şi marea majoritate a populaţiei periurbane, a înregistrat la nivelul ţării noastre, în ciuda unui bilanţ natural negativ (-68,8 mii persoane), o evoluţie de 27,9 mii locuitori, fiind primul interval anual de creştere din ultimele decenii. Această evoluţie nu a fost alimentată de creşterea demografică a comunelor din ruralul profund, ci de cea a comunelor din proximitatea marilor oraşe. Sursa principală a alimentării cu populaţie a ruralului a fost intensificarea migraţiei dinspre centrele urbane mari şi mijlocii către zona periurbană. Conform datelor, 20 dintre cele 41 de judeţe ale României au înregistrat o creştere a populaţiei rurale - din nefericire, doar unul din Moldova (Iaşi). Asta nu înseamnă că periurbanul oraşelor importante ale Moldovei nu a înregistrat o creştere în ultimul an, ci doar că evoluţia din periurban a fost anihilată de declinul demografic sever atât natural, cât şi migratoriu din satele Moldovei din ce în ce mai îmbătrânite, care au alimentat şi alimentează şi o bună parte a emigraţiei României.

Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra evoluţiei populaţiei rurale din aceleaşi judeţe ale căror reşedinţe se află la vârful ierarhiei urbane, lăsând Ilfovul la o parte, Timişul se instalează pe primul loc, cu un plus de 9230 locuitori (3,21%). Ierarhia celorlalte judeţe e următoarea: Cluj - cu un plus de 5620 persoane (2,28%), Braşov (+3500 persoane; 2,14%), Dolj (+3394 persoane; 1,14%), Iaşi (+1963 persoane; 0,47%) şi Constanţa (+1724 persoane, 0,79%).

Mai sunt atractive cele mai consolidate oraşe regionale ale României?

Deşi nu avem posibilitatea de a obţine datele populaţiei rezidente la nivelul UAT-urilor locale într-o manieră directă din baza de date TEMPO, putem estima indirect această categorie, apelând la intrările şi ieşirile din sistemul local demografic. Ne vom limita analiza la cele mai consolidate oraşe regionale ale ţării noastre - Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara. Mai exact, ne vom referi la evoluţia demografică a acestor centre urbane, dar şi a zonei periferice a aglomeraţiilor lor urbane. Eventualele ecarturi dintre realitatea dimensiunii demografice şi valorile estimate e posibil să fie mai mari în cazul aşezărilor clujene şi ieşene. Pentru aşezările urbane ale judeţului Cluj principala sursă a erorilor e dată de numărul mare de aşezări urbane de talie medie, a căror evoluţie demografică e inconstantă. Pentru toate aşezările judeţului Iaşi sursa principală a erorilor e necunoaşterea exactă a relaţiei statistice dintre imigraţia formală basarabeană (cu domiciliul!) şi evoluţia populaţiei rezidente. Acest fapt ar putea aduce o supraestimare a valorilor calculate. Însă, pornim de la premisa că valorile oficiale - cele ce vizează populaţia rezidentă pe medii (urban şi rural) - sunt corecte.

În ciuda faptului că toate cele trei municipii au înregistrat un recul demografic, mai mare în cazul Timişoarei (mai mult de 5000 de persoane) şi mai modest în cazul Iaşului şi a Cluj-Napocăi (ceva mai mult de 1000 de persoane), aglomeraţiile acestora au avut o dinamică demografică pozitivă, Cluj-Napoca adăugând aproximativ 5000 de locuitori aglomeraţiei sale, iar Iaşul şi Timişoara peste 3500 persoane fiecare. Conform estimărilor, aglomeraţia clujană a ajuns la 447 mii locuitori (peste 337 mii în municipiu), cea ieşeană a atins 420 mii locuitori (aproximativ 312 mii în Iaşi), iar cea a oraşului Timişoara se apropie de 417 mii locuitori (aproximativ 312 mii în municipiu). (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi