Potrivit unor date care au intrat pe surse în posesia jurnaliştilor ZDI, până în weekend, ieşenii au fost beneficiarii a circa 1100 de testări pentru COVID-19. Atenţie, nu 1100 de ieşeni au fost testaţi, ci 1100 de testări au vizat persoane din judeţ. Ştim că majoritatea celor infectaţi, suspectaţi de boală, plus categoriile vulnerabile (inclusiv profesional - de exemplu cadrele medicale), beneficiază de testări repetate. Cu multă îngăduinţă, pornind de la aceste cifre, putem să presupunem că în tot judeţul au fost testaţi până acum circa 600 de ieşeni, în circa 60 de zile de la prima testare, deci o medie de 10 ieşeni testaţi într-o zi. Potrivit bilanţului oficial publicat marţi de Prefectură, în Iaşi erau infectate 237 de persoane, cu alte cuvinte rata de infectare în judeţ raportat la teste s-ar duce spre 40%, ceea ce ar face din Lombardia raiul pe pământ în comparaţie cu Iaşul.

Uitaţi cifrele de mai sus. Să presupunem, prin absurd, că informaţiile obţinute de jurnalişti sunt greşite şi, în plus, din weekend până acum numărul de testări a explodat în judeţ. Câţi ieşeni să fi fost testaţi? De două ori mai mulţi? De trei ori mai mulţi, adică 1800? Hai să spunem că de patru ori mai mulţi decât toate informaţiile pe care le avem, adică vreo 2400. Chiar şi pe aceste cifre exagerate binişor pentru „somnul lin” al autorităţilor, procentele arată groaznic în judeţ: o medie de numai 40 de ieşeni testaţi zilinic şi o rată de infectare care bate spre 10%. În Italia, rata de infectare raportat la numărul de persoane testate e în jur de 16%, dar acolo e Iadul şi s-a testat în draci (1,275 de milioane de italieni testaţi).

Potrivit unor informaţii publicate de ZDI capacitatea de testare în Iaşi ar fi de circa 800 de teste pe zi, dar din motive de logistică şi, mai ales, de personal, în unităţile abilitate se efectuează în medie în jur de 500 de testări pe zi. Chiar şi pe cifrele umflate artificial cu care ne-am jucat mai sus înseamnă că mai puţin de 10% dintre cei testaţi zilnic la Iaşi au vreo „treabă” cu Iaşul.

Marţi seară, în prima lui conferinţă de presă de la începutul pandemiei, Klaus Iohannis a avut o prestaţie bună spre excelentă ca preşedinte, lăudată ca atare. Dar a avut şi momente când a „clacat”, mai cu seamă în cele două rânduri când jurnaliştii au insistat pe numărul redus de testări efectuate în ţară. “Sunt foarte mulţi care solicită testări în masă. Însă, în acelaşi timp avem comunicări de la OMS, care au fost repetate în mai multe rânduri, că nu prea are rost să facem testări în masă. Testările trebuie făcute la persoanele care prezintă un risc sau care sunt suspecte de infecţie. Deci, testarea se face la persoana suspectă de infecţie, nu la tot poporul”, a răbufnit preşedintele. Dar puţine voci au cerut testare în masă în România (inclusiv autorităţile germane recunosc acum că nu asta e soluţia). Testare în masă la Iaşi ar însemna ca zilnic 2-3000 de ieşeni să ofere probe spre laborator. Ar fi exagerat, nerealist economic şi nu s-ar rezolva mare lucru (primul lucru pe care l-ar face „testatul negativ” ar fi să sărbătorească vestea cu toate neamurile, prietenii şi o parte din vecini). Dar 2000 şi ceva de oameni testaţi în două luni (scenariul optimist) într-un judeţ cu peste 800.000 de locuitori e ridicol de puţin. E strigător la cer.

Precizam la începutul textului că datele despre numărul de testări privind ieşenii au fost obţinute pe surse. De ce pe surse? Pentru că nicio instituţie publică nu a acceptat să îşi asume sau să facă publice date despre judeţul de unde provin cei testaţi. De unde această opacitate? O primă explicaţie ar fi incompetenţa autorităţilor. Pur şi simplu, nu sunt în stare să centralizeze datele preluate de la beneficiarii testărilor. Într-o ţară în care zeci de mii de funcţionari sunt plătiţi să mute hârtii de la un birou la altul, iar adresa din buletin şi CNP-ul sunt fetişizate, statul nu reuşeşte să strângă informaţiile într-un singur fişier. A doua posibilă explicaţie e însă mai gravă. Statul dispune de numărul de testaţi per judeţ/localitate, dar ţine datele la sertar pentru că cifrele ar demonstra că există comunităţi mari de români (zeci sau sute de mii de oameni) în care nu s-a testat deloc. Că practic ar putea exista focare largi de coronavirus despre care nu ştie nimeni nimic. Eventual, despre care vom afla cândva, din statisticile de la morgă.