Ce a fost înainte de eurocentrism? (I)

Conceptul de eurocentrism îi aparține, culmea, unui non-european. Este vorba despre economistul egiptean Samir Amin, un neo-marxist care l-a lansat pe orbita academică odată cu lansarea cărții sale, Eurocentrism (1988). Cu această ocazie, Amin a criticat viziunea culturalistă, potrivit căreia capitalismul în Europa a reușit pentru că a avut drept fundament o serie de elemente specifice endogene: raționalitatea și triumful. El considera că la baza ascensiunii sale au stat imperialismul european și rasismul de care a dat dovadă în istoria sa relativ recentă. Colonialismul a contribuit la o acumulare a capitalului extrem de inegală între centru (acumulare autocentrică) și periferie (acumulare extravertită).

Pe colonada celebrei clădiri James A. Farley din New York, sediul celui mai mare oficiu poștal din Statele Unite ale Americii, stă scris un citat celebru atribuit lui Herodot. Potrivit acestuia, „Nici zăpada, nici ploaia, nici căldura, nici întunericul nopții nu îi împiedică pe acești curieri să își îndeplinească rapid misiunile stabilite.” Acum aproximativ 2500 de ani, acesta a descris apetența vechiului imperiu persan pentru tehnologii și inovații care să sprijine eficiența instituțională a acelui axis mundi al acelor vremuri. Și atunci era nevoie ca informațiile, știrile, comerțul să se realizeze dintr-o parte a Asiei până în Europa și Africa de Nord într-un mod eficace. Vechiul Drum al Mătăsii, intersecția centrului Occidentului cu cel al Orientului, a reprezentat, vreme de milenii, nucleul lumii.

Așa cum bine a sintetizat Peter Frankopan, „Marile religii ale lumii au prins viață în Uzbekistan, Kazahstan, Turkmenistan, precum și în Iran, Irak, sudul Rusiei și țările din Levant și Caucaz. Aici, iudaismul, creștinismul, islamul, budismul și hinduismul s-au intersectat, au împrumutat și au concurat unele cu altele. Tot aici, grupurile lingvistice s-au ciocnit, unde limbile indo-europene, semitice și sino-tibetane s-au auzit alături de cele altaice, turcice și caucaziene. Marile imperii s-au ridicat și s-au prăbușit aici, iar efectele lor s-au resimțit la mii de kilometri distanță.”

Un bine-cunoscut adagiu consideră că istoria este scrisă de către învingători. În acest context, eurocentrismul este adesea perceput ca un model istoriografic egocentric și triumfalist, de inspirație whiggistă. Potrivit acestei perspective, europenii ar fi singurii responsabili pentru instaurarea unei ordini internaționale, un proces care s-a coagulat abia spre mijlocul secolului al XVIII-lea, având ca punct de plecare Pacea Westfalică din 1648, încheiată în orașele Münster și Osnabrück. Tot europenii ar fi fost cei care au transformat relațiile internaționale într-o realitate palpabilă, scoțând din bezna izolării numeroase entități și culturi. În lucrarea sa recent publicată, Before the West. The Rise and Fall of Eastern World Orders (2022), Ayse Zarakol, profesor de relații internaționale la Universitatea Cambridge (Marea Britanie), contestă această viziune eurocentrică, avansând ipoteza existenței unor ordine mondiale în afara Europei moderne, mai exact în Asia. Originea acestor ordine mondiale este dificil de stabilit cu precizie, însă se pare că apariția și consolidarea hanatelor mongole sub conducerea lui Genghis Khan și a membrilor dinastiei sale din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, au jucat un rol preeminent. Alte perspective sugerează că un moment cronologic important este legat de Renașterea Timuridă sau apogeul dinastiei Ming din China, în secolele al XIV-lea și al XV-lea. În cele din urmă, alte teorii leagă fundamentarea ordinii internaționale moderne de ascensiunea celor trei mari imperii post-Timuride: Otoman, Safavid și Mogul – în secolul al XVI-lea, care au dominat întreg spațiul Eurasiatic.

Un lucru rămâne însă incontestabil: în secolul al XIII-lea, Genghis Khan a desăvârșit un proces de reconectare la un model politic antic, concretizat prin restaurarea unui tip de regalitate sacră, investită cu superputeri. Această formă de conducere a generat o falie profundă față de capacitatea religiilor monoteiste și a sistemelor de credință transcendentale, care impuseseră în numeroase regiuni ale lumii o formă de leadership, constrânsă de un cod moral și ancorată într-o dimensiune pragmatică, cu „picioarele pe pământ”, sau o așa-numită regalitate restrânsă. Spre deosebire de acest model de regalitate limitativ, Genghis Khan a instaurat o formă de regalitate eliberată de constrângerile doctrinare ale interpreților religioși, permițându-i să conceapă și să implementeze legi după propria voință. Prin crearea unui imperiu aproape universal, „asiatic”, care se întindea din estul Asiei, de la Oceanul Pacific, până în vest, la Marea Mediterană, Genghis Khan a înțeles că poate să-și impună propria autoritate, printr-o legitimare eficientă, în fața unei diversități de popoare, indiferent de religii și culturi. Acest tip de guvernare politică absolută s-a menținut timp de aproximativ 500 de ani în Asia, dincolo de hegemonia europeană. Astfel, teritoriile pe care le denumim astăzi drept Rusia, Iran, China și Asia Centrală au fost, inițial, conduse de un hegemon unic – Genghis Khan – și, ulterior, guvernate de diverse dinastii succesoare (Hoarda de Aur/ Jochid, Yuan, Ilhanatul și Hanatul Chagatai). Aceste structuri politice au preluat și adaptat normele genghiside (create de Genghis Khan) referitoare la suveranitatea universală și hipercentralizarea autorității politice, consolidându-le în jurul Conducătorului Suprem.

După divizarea Marii Case a lui Genghis Khan în patru hanate rivale mai mici, fiecare dintre acestea a încercat să aplice normele și principiile suveranității universale, fără a reuși însă să marcheze un învingător absolut. Această fragmentare politică a impus nevoia unui echilibru de putere în secolul al XIV-lea, marcând debutul așa-numitei perioade Pax Mongolica, o epocă ce a stimulat comerțul și schimburile culturale în întreg spațiul eurasiatic. Cu toate acestea, răspândirea devastatoare a Ciumei Negre la mijlocul secolului al XIV-lea a zdruncinat profund acest status quo, conducând la dezintegrarea aproape totală a hanatelor și marcând sfârșitul primei ordini mondiale bazate pe suveranitate genghisidă. În ultima treime a secolului al XIV-lea și până la mijlocul secolului al XV-lea, a luat naștere a doua ordine mondială, una bipolară (post-genghisidă), sub conducerea Marii Case a lui Timur Lenk (Tamerlan) și Marea Casă a lui Zhu Yuanzhang (împăratul Hongwu a domnit între 1368 și 1398), fondatorul dinastiei Ming. În secolul al XV-lea, Asia nu reprezenta o regiune de periferie, ci o structură normativă a ordinii mondiale. Rivalitatea dintre dinastia Timuridă și Ming, deși semnificativă, nu a durat foarte mult, fiind întreruptă de o criză economică în secolul al XV-lea, care a condus la prăbușirea dinastiei Timuride din Asia de Vest. În același timp, Regatul Ming a adoptat o politică izolaționistă, sub influența neo-confucianismului. În fostele teritorii ale Imperiului Timurid, normele de suveranitate de sorginte genghisidă s-au împletit cu concepte persane privind regalitatea, practicile islamice ale comunităților locale și științele oculte și astrologice. Această sinteză culturală și politică complexă a lansat pe orbita relațiilor internaționale trei imperii cu vocație universală: Otoman, Mogul și Safavid (de natură șiită). Aceste structuri politice au adoptat un model de regalitate sacră, cunoscut sub numele de sahibkıran, adică lideri universali validați și aleși prin semne cerești, precum și o centralizare politică pe verticală. Astfel, idealurile de autoritate absolută au rămas vii în peisajul relațiilor internaționale ale vremii.

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS I dr. habil. (echivalent prof. univ. dr. habil.) în cadrul Departamentului de Știinţe Socio-Umane din Institutul de Cercetări Interdisciplinare al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor (FEAA), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video