Ce-am moştenit şi ce-am risipit. O repede ochire

Acum exact 100 de ani, România era sfâşiată de deznădejdi, dar nu-şi pierduse speranţa, întrucât aveam repere: o Familie Regală care-şi îmbărbăta poporul ce adusese mărturii de credinţă şi vitejie în lunile iulie-august 1917, când a rezistat atacului inamic; un guvern condus de unul dintre cei mai străluciţi oameni de stat pe care i-am avut vreodată, Ionel Brătianu; o naţiune greu încercată de război, dar încrezătoare în steaua ei; în fine, Aliaţi precum Franţa şi SUA, care ne veniseră în ajutor, printr-o misiune militară şi una sanitară. Capitala era la Iaşi, iar de pe front veştile erau amestecate: în vreme ce în Vest se întrevedea victoria Antantei, o dată cu intrarea SUA în război, în Est totul s-a prăbuşit, o dată cu victoria bolşevicilor, la 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917. Ceea ce a urmat este demn de pana unui tragedian grec. Rămaşi singuri pe frontul răsăritean, nu mai puteam continua lupta, nici dacă am fi avut ţara întreagă. Am negociat cu pistolul la tâmplă ieşirea din război şi am fost striviţi fără milă de Puterile Centrale, prin Pacea de la Bucureşti. Dacă am fi fost slabi de înger, prevederile umilitoare ale acestei păci-dictat ne-ar fi deprimat iremediabil. Am dovedit atunci că suntem o naţiune, că putem converti sacrificiile în speranţă, că nu ne-am pierdut cu firea. Îndrumătorii neamului au fost la înălţimea tragicului istoriei şi aşteptărilor poporului. Putem spune că s-a întâmplat un miracol. Dacă a fost şi noroc, atunci cred că acesta a fost identificat de marele gânditor Mircea Vulcănescu, care a vorbit de tăria de caracter a unei generaţii, ce a ştiut să cadă în balanţa istoriei, cu toată puterea credinţei, idealismului şi tenacităţii. Pe scurt, am învins pentru că am crezut în noi înşine.

Prima rază de speranţă a venit din Basarabia. Provincia aceasta rusificată părea moartă pentru cauza românească. Un secol de lucrare a stăpânirii ruseşti asupra Bisericii, a instituţiilor vechi, a limbii şi a culturii româneşti nu ne dădeau mari speranţe. Şi atunci când totul părea pierdut, Basarabia s-a trezit. Ca un copil părăsit, dar cu sceptrul alături, Basarabia a mărturisit că-şi poate găsi sufletul curat, ascuns sub straturi de zgură istorică. Nu-i vorba, şi noi i-am ajutat, prin lucrarea unor mari bărbaţi, precum N. Iorga, O. Goga, O. Ghibu şi mulţi alţii. Aceasta a fost ancora speranţei noastre. Ţara se întregea parţial, prin actul de la 27 martie 1918, care a adus înapoi provincia cu cel mai zbuciumat destin. E drept, peste două luni ne prăbuşeam împreună. Dar ceva esenţial se întâmplase: voinţa de a ne salva de pericolul bolşevizării, prin punerea în acoladă a celor două părţi ale Moldovei istorice. Dacă acesta se numeşte “noroc”, aşa cum mai cred unii, atunci norocul l-am făcut noi. De aceea, ori de câte ori vine vorba despre Basarabia mult încercată, suntem datori cu înţelepciune şi curaj: atunci, în împrejurările dramatice din primăvara lui 1918, Basarabia a regăsit România. Astăzi, e datoria noastră să regăsim Basarabia. Tenace şi demn. Altfel, nimeni nu ne va ierta egoismul meschin sau neputiinţa.

Finele Marelui Război ne-a găsit în tabăra învingătoare, în care ne-am întors cu inteligenţă şi determinare. Am ajuns în anul următor şi la Budapesta, dându-le mândrilor urmaşi ai lui Arpad o lecţie pe care nu o vor uita prea curând. Ne-am câştigat astfel dreptul de a cere repararea unei nedreptăţi care dura de un mileniu: reîntoarcerea la ţară a provinciei-leagăn a neamului nostru, Transilvania.

La tratativele de pace de la Versailles ne-am pus în valoare inteligenţa diplomatică şi perseverenţa. Aliaţii noştri şi învinşii au trebuit să accepte că România va fi un factor de pace şi stabilitate. Şi nu s-au înşelat. După război, oamenii politici, Familia Regală şi interghenţia şi-au propus, şi în bună măsură au reuşit să facă din România Reîntregită o ţară mai demnă şi mai dreaptă. Reforma agrară şi noua lege de organizare constituţională au reprezentat începutul unor transformări care au făcut din România o putere regională şi o ţară prosperă. Desigur, nu fără pată, nu fără nedreptăţi şi erori, dar cert o ţară orientată spre viitor. României nu i-au lipsit în acei ani oamenii mari, dar nici caracudele şi lichelele. Toate păcatele vor ieşi la iveală în tragicul an 1940, când a trebuit să decontăm încrederea noastră naivă într-un rege aventurier – Carol al II-lea – şi erorile politicianismului, ori delăsarea şi amânarea unor proiecte imporatante, precum înzestrarea Armatei etc.

În vara lui 1940, în doar 3 luni, lucrarea generaţiei de la 1918 şi a câtorva secole de încercări şi speranţe, s-a prăbuşit. România a pierdut o treime din teritoriul naţional. Se consuma încă o cumpănă a istoriei noastre. Nu am avut prea mult timp de reflecţie, întrucât trebuia să salvăm ce se mai putea. Aveam nevoie ca de aer de o speranţă care să ne mobilizeze. Omul providenţial, Mareşalul Antonescu ştia desigur, ca militar temeinic ce era, că Rusia e o ţară imposibil de cucerit, chiar şi atunci când e învinsă (lecţia lui Napoleon Bonaparte). Sigur nu-şi va fi făcut iluzii atunci când, în 21 iunie 1941 a comandat: "Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”. Dar România trebuia salvată atunci printr-un act izbăvitor, menit să răscumpere umilinţa din iunie 1940. Intrând în acest război tragic, sancţionat mai apoi de către învingători ca aventurier şi iresponsabil, România s-a salvat de la o prăbuşire totală. Victoriile de pe frontul de Est ne-au întărit credinţa în noi şi ne-am spălat de păcate. Sunt lucruri pe care nu avem dreptul să le uităm. Războiul nu este o afacere simplă, cu atât mai mult pentru cei mici.

Când riscul de a fi spulberaţi de pe hartă a devenit iminent, în august 1944, Regele şi principalii responsabili politici au gândit că e timpul să oprim tragedia şi să reorientăm ţara spre Aliaţi. România îşi regăsea vocaţia pro occidentală, e drept că la pachet cu Rusia. La fel ca în 1916. Dar la finele  războiului, sorţii nu ne-au mai surâs. Deşi a contribuit decisiv la victoria Aliaţilor, România a fost abandonată în braţele Sovietelor, la fel ca toate ţările din Est. Obosit de război, Occidentul s-a decis să fie generos cu Rusia sovietică. Au procedat la fel ca în coloniile lor, adică cinic. Churchill şi-a dat seama de gafă istorică în anul 1946, dar era prea târziu.

Comunismul îl uram instinctiv, ca buni creştini ce eram. Şi pentru că nu eram deloc pregătiţi să ne confruntăm cu bolşevicii, neamul nostru de ţărani a fost lovit în fibra rezistenţei lui milenare: credinţa şi proprietatea. Aici a învins comunismul. Restul, adică armata de intelectuali frustraţi, oportunişti, lichele şi trepăduşi, nu au contat prea mult. Ei apar la suprafaţă ca gunoaiele într-o viitură, nu doar pe la noi, dar şi aiurea. Vezi istoria colaboraţioniştilor din toate ţările ocupate. De aceea cred că nu trebuie să ne punem în exces cenuşă pe cap. Atunci când ţăranii au fost încovoiaţi, România veche a dispărut. Astfel sărăciţi şi deturnaţi, prin intermediul unui patriotism istorist selectiv şi găunos, eram pe punctul să ratăm primăvara popoarelor din Est, în anul 1989. Ne-am trezit la urmă, chinuiţi, obosiţi şi lesne manipulabili de o gaşcă de comunişti din prima generaţie, plus fiii, care au speculat ura noastră viscerală împotriva lui Ceauşescu.  Pe cunoaşterea păcatelor noastre dobândite în anii comunismului au mizat agenţii complotişti ai Moscovei, atunci când ne-au oferit o variantă sovietică perestroichistă de socialism. Doar prăbuşirea imperiului, în vara lui 1981 i-a făcut pe complotiştii noştri să se răzgândească. Aşa ne-am trezit într-o tranziţie dureroasă spre un viitor incert, sub diriguirea comuniştilor travestiţi. Pierduserăm în anii lungi ai comunismului reflexele noastre naturale de popor vechi şi aşezat. De aceea ne-am comportat bezmetic (în traducere "fără minte”, deloc întâmplător din slavonă) şi nu ne-am revenit. Regele a vrut să ne deschidă ochii minţii, dar noi eram orbi. Comuniştii răspopiţi ne-au manipulat temeinic, aducându-ne sărăcie, neîncredere şi migraţia forţelor vii ale naţiunii. Cu proştii pot să rămână la putere mult şi bine.

În pragul intrării în anul 100 al României reîntregite, azi împuţinată, avem motive să aplaudăm lucrarea înaintaşilor – generaţiile Marii Uniri şi cea interbelică – dar şi să deplângem prăbuşirea idealurilor în România comunistă. Aproape tot ce a fost măreţ în ultimii 100 de ani s-a făcut sub semnul Coroanei. Dar de câteva zile, ultimul său deţinator, Regele Mihai, nu mai este printre noi. Memento: acum 100 de ani România abia respira, dar nu-şi pierduse speranţa. La ora bilanţului Marii Uniri, în schimb, România este o ţară relativ sigură, prin apartenenţa la NATO şi UE, dar sfâşiată lăuntric de obstinaţia urmaşilor vechilor comunişti de a deturna ţara de la vocaţia ei occidentală. Acum 100 de ani ne-am mobilizat şi am învins. Sunt convins că şi astăzi vom reuşi. Altfel, de ce am mai aniversa Unirea cea Mare?

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video