Pentru mulţi oameni, universităţile din România sunt foarte asemănătoare unor păduri adânci şi neexplorate. Înfricoşează printr-un prestigiu public neclintit, dar, din când în când, la afişarea clasamentelor internaţionale, lumea află cu stupoare că leul este de fapt iepuraş. La începutul fiecărui an sunt organizate ceremonii somptuoase, dar la final, generaţii de studenţi (împreună cu părinţii lor derutaţi) ajung să se întrebe cu frică ce se va alege de viaţa lor. Mai multe personaje tutelare ale universităţii poartă titluri care sună vechi şi misterios (Kant afirmă undeva, de exemplu, că Decan este un termen împrumutat din astrologie), dar sunt de fapt oameni de lume, bucuroşi de viaţă şi prieteni. Lighioana plagiatului pândeşte între mărăcini şi atacă de unde nu te aştepţi. Mai mult, această bestie versatilă a învăţat cum să scape mai bine de urmăritori: printr-o incantaţie misterioasă, ea răspândeşte nehotărâre şi vrajbă chiar în rândul celor care o vânează. Apoi, în degringolada generală, se face nevăzută.

Pădurea cea deasă este parţial necunoscută chiar şi pentru cei care locuiesc în ea. Maldăre de legi, proceduri şi regulamente se adună pe birourile cadrelor didactice, astfel încât, dacă aceştia le-ar citi pe toate, nu ar mai avea timp să îşi facă meseria. „De la centru” vin, cu maximă urgenţă, decizii şi cerinţe (cele mai multe privind contabilizarea activităţii de cercetare) a căror explicaţie scapă ochiului neantrenat. Iar antrenamentul, adică exersarea constantă a înţelegerii mecanismelor care pun pădurea în mişcare, e doar o amarnică pierdere de vreme şi de inocenţă.

Între toate aceste mistere, cel al banilor produce cea mai luxuriantă mitologie. Am aflat că Domnul Ministru a spus, într-o emisiune TV, că un profesor universitar câştigă 2000-3000 de euro pe lună. Şi brusc, pădurea a devenit un El Dorado. Oricum, şi eu am fost flatat de afirmaţia Domnului Ministru, chiar dacă simt nevoia să îi ajut cumva pe exploratorii pădurii şi să le spulber fantasmele neîntemeiate.

Prin urmare, putem pleca de la documente, care mi-au fost puse cu multă amabilitate la dispoziţie (împreună cu explicaţii lămuritoare) de colegul E. V., de la Facultatea de Matematică, vicepreşedinte al Sindicatului UNIO de la Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi. Primul este grila de salarizare din universitatea noastră, aflată pe site. Un deţinător al titlului de „profesor” cu vechime maximă şi cu toate sporurile şi gradaţie de merit (care e consistentă), câştigă între 1900 şi 2300 euro net pe lună. Dacă lucrează şi într-o facultate cu studenţi mulţi, universitatea mai poate adăuga, mărinimoasă, până la 800 de euro pe lună. Dar nu toată lumea are norocul acesta. O fi mult sau puţin, după o viaţă de muncă?

Este, repet, cazul regelui pădurii, aflat în glorioasa lui senectute. Bieţii arici, ajunşi de curând abia în zăvoi, trebuie să se descurce cu vreo 700 de euro, după cum rezultă din tabel. Cu salariile celor din conducere e o altă problemă (le găsiţi în document), dar aceştia nu sunt foarte mulţi într-o universitate şi, oricum, nu poţi fi tot timpul şef. În plus, după cum m-am convins, nu merită să suporţi tot deranjul asociat şefiei (şedinţe interminabile şi hârtii de semnat) pentru câteva sute de euro. Revenind, Domnul Ministru ar avea dreptate, dacă universităţile ar fi populate doar cu rectori şi profesori aflaţi în pragul pensiei. Evident, nu e aşa.

Încă o precizare, pentru cartografierea situaţiei. Dacă legea 153/2022 (al doilea document important) s-ar aplica până la capăt, iar echitatea şi dreptatea ar domni, în sfârşit, în lume, lucrurile nu s-ar schimba simţitor. Un asistent ar primi, în plus, câteva zeci de euro, iar un profesor până la 400 de euro.

Miracolul universitar al veniturilor salariale se destramă încetul cu încetul. Poţi face ore suplimentare (dacă sunt), poţi scrie proiecte şi candida în competiţii dure, cu maximum 10% rată de acceptare, mai poţi vâna diverse apartenenţe la comisii sau comitete naţionale, care oferă prânzuri gratis la cantină şi diurne, dar situaţia nu se schimbă simţitor şi, în niciun caz, pe termen lung. În plus, multe alte activităţi nu sunt plătite, cum ar fi alcătuirea orarului, misiune pe care o duc la îndeplinire cu devotament de câţiva ani buni.

Oricum ar fi, lapte şi miere nu curg în pădurea despre care vorbesc. Dacă ea adăposteşte cumva vreo comoară, ea este aceea a frumuseţii lecturii, a pasiunii de a scrie şi a descoperirilor făcute împreună cu studenţii. Nu e puţin lucru, ba chiar aş spune că e suficient pentru a fi fericit. Dar într-o lume care preţuieşte mai ales câştigul financiar, nu e mare scofală.